Prof. Univ. Dr. Traian VEDINAŞ: Cîte ceva despre satul românesc

– Cu toate schimbările şi evoluţiile din România ultimilor 100 de ani, să spunem, structurile sociale şi relaţiile teritoriale din satul românesc n-au suferit traume majore. Marea schimbare, cred, a survenit înainte şi, mai ales, după colectivizare.

– Regimul comunist a introdus un sistem economic pe criterii politice. Atunci, ţăranul a început să se adapteze, Nimeni n-a crezut că se poate aşa ceva. Aşa s-a născut acea trădare a mentalităţii ţărăneşti: să nu furăm! Şi toţi cei care au lucrat la CAP au trădat porunca a VI-a. Furau de acolo, în ideea că iau de pe pămîntul lor! Rămîne o chestiune destul de complicată faptul că regimul comunist a avut un interes deosebit pentru sat, pentru pămînt. Stalin a dat o circulară: cultivaţi pămîntul, obţineţi producţie şi plătiţi industria neproductivă! Datorită faptului că au dispărut CAP-urile, în 1990 au avut loc mineriadele. Pentru că tot surplusul economic de la aceste cooperative, surplusul productiv, vreau să spun, se ducea, în diferite forme, spre zona României industriale şi semiindustriale. S-a întîmplat că s-a mărit lotul cooperatorului de la 30 la 50 de ari. În acelaşi timp, sistemul economic colectivist a putut ordona aceste cheltuieli spre ceea ce avea nevoie.

– Aţi avut serioase contribuţii la cercetarea fenomenului satului românesc: Sociologia rurală, sistemul culturii ţărăneşti, antropologie şi asincronism, Principiul asincroniei şi seducţia culturii – doar cîteva titluri. De ce n-au mers treburile nici după 1990? Proprietatea a fost redistribuită…

– … Drept pentru care satul românesc este mult diferit de ce a fost. A apărut stratificarea socială. Săracii, care au 50 ari, şi ceilalţi, cu 18-20 hectare. Dar, să nu uităm, în România a dispărut (de la Spiru C. Haret) dascălul. Cel care îi învăţa pe ţărani cum să cultive pămîntul. Şi, mai exact, a dispărut acel mesaj, de a-i învăţa ce să facă. Agronomul le spunea doar unde să meargă. Dar nu-i trăda mai nimic din profesia lui. Cum utilizăm diverse îngrăşăminte chimice? Dar, în acelaşi timp, regimul comunist a fost mai bogat decît regimurile de astăzi. Tocmai pentru faptul că a utilizat la maximum zonele performante ale pămînturilor productive.

– După 90, aşadar…

– Miza s-a pus pe proprietate. Se ştie că atunci, la colectivizare, fiecare a minţit în documentele agrare. A spus că are mai puţin. Iar după legea fondului funciar (Legea Lupu) a spus că are mai mult. Atîta doar că nu mai putea dovedi. La început, birocraţia agrară a despărţit săracii de chiaburi. După 90, redistribuţia s-a bazat tot pe această birocraţie agrară. A rezultat un teren nerecuperat, care este părăsit, nelucrat. Asta pentru că nu s-a înţeles faptul că avem un loc unde trebuie să investim doar un pic de muncă. Pămîntul! Pămîntul îţi răspunde după cîtă muncă ai depus. Sigur că Legea fondului funciar a fost făcută prost. De ce? Pentru ca să fie procese lungi. Au făcut-o avocaţii, fără agronomi, în favoarea şi interesul primilor, desigur. În actuala formulă mesajul de a se întoarce spre agricultură este foarte greu de realizat. Din cauza lipsei de perspectivă. Şi mai ales, din cauza lipsei de performanţă? Între comunităţile rurale şi proiectul administrativ local există o ruptură clară. Spre exemplu: toată lumea vrea să facă drumuri. Să asfalteze! Foarte bine. Dar pînă unde? Pămîntul acela nu are reperul economic din partea familiei care îl deţine. O familie lucrează doar pentru subzistenţă. Iar hectarele rămîn… fără să aducă acel profit care mişcă lucrurile. Schimbă structuri şi relaţii. Ş-apoi, nu există o politică agrară coerentă. Asta în raport cu potenţialul local, acele facilităţi de comercializare şi achiziţie a produselor agricole ş.a.Un proprietar care are utilaje arendează de la vecinii lui. Asocierea e legată de altceva. De atîta vreme în sate, cînd se face turma, oamenii se asociază. Spre stupefacţia mea, am fost martor la un lucru incredibil într-o stînă tradiţională. Oamenii nu veneau să-şi mulgă oile! Datorită faptului că n-au unde plasa produsele. Vinovat: sistemul concurenţial controlat de diferite firme. Nu poţi intra cu produsul la supermarket. S-a blocat integrarea producţiei agricole la nivel pastoral cu sistemul comercial modern. Există un sistem de reţea, la cartofi, spre exemplu. Dar nu poţi să compari portocalele din Grecia şi cartofii autohtoni. Energiile deosebite se află în tăcere. În aşteptare. În faptul că ţăranul refuză participarea la istorie. Românul e acuzat pe faţă că „întinde mîna”. Dar, oare, nu politicienii noştri i-au învăţat: votaţi-mă că vă dau, făină, spre exemplu?! Sau ulei şi aşa mai departe. Satul românesc e împărţit în două. Localnicii şi cei care locuiesc în oraşe, dar trăiesc din ce produc părinţii, neamurile. Acest aspect este un serios impediment pentru dezvoltarea rurală. Pentru că, atîta vreme cît cineva are bloc, maşină, şi aduce produse, interesul pentru dezvoltare este nul. Legislaţia franceză, spre exemplu, nu permite celui care pleacă din comunitate să mai deţină proprietate asupra pămîntului. La noi, însă… În acest moment, ne aflăm într-o abandonare a agriculturii şi a satului greu de recuperat. Nu se mai poate face nimic, decît dacă va exista o măsură de intervenţie programatică. Cele mai multe fonduri au fost pentru sate, dar s-au… pierdut, pentru că acolo unde trebuia să se finanţeze ori nu s-au făcut proiecte valabile, ori s-a furat. Dar, dacă nu eradicăm „minimum existenţial”, nu vom ajunge nicăieri. Şi e doar… minimum, pentru că se referă la satul tradiţional. Să asiguri, pentru un an, pîinea. Dar ruptura care s-a produs în timp, (ba regimul comunist, ba cel democratic de după 90), ruptura e între potenţialul economic rural şi necesităţile comunităţilor urbane. Şi toate acestea nu s-au petrecut funcţional.

– Migraţia de la sat la oraş a existat aproape dintotdeauna. Au fost perioade însă cînd forţarea acestei migraţii a dus la dezechilibre. Are satul capacitatea de a se autoregenera?

– Da. Categoric. Există lipsă de comunicare, există piedici din partea urbanului. Dar, în principal, migraţia se compensează. Repet: toată lumea face drumuri, obţine fonduri pe acest subiect, dar nu se dă preţ pe agricultura adevărată. Aici trebuie subliniată crasa incompetenţă a clasei politice. Chit că mulţi dintre ei au plecat de la sat. Dar, această plecare s-a făcut în dispreţ faţă de locul pe care l-au lăsat. Ajuns politician, se comportă ca atare. N-am fost niciodată de acord cu formula colectivizării. Dar o asociere modernă se impune. Şi-apoi, o serioasă finanţare în ceea ce priveşte dotarea cu unelte şi utilaje performante. Dar, trebuie să recunosc, în comunism s-a făcut anume modernizare a agriculturii, s-a înregistrat şi profit. Aşa s-a putut trece peste sărăcie. Acum, ne-am întors şi producem sărăcie. Pentru că ea, sărăcia, există. Se produce. Din neputinţa cuiva de a face ceva. Deplîngem faptul că avem economie de subzistenţă în rural. Să nu uităm că marxismul s-a născut din rezolvarea sărăciei. Şi a ajuns să fie contra oricărei formule de aşezare a raporturilor de sărăcie. Să ne gîndim la familia nobililor Banffy. Unul singur deţinea marea proprietate. Restul, nobili fiind, erau săraci. Lipiţi. Dar aveau dreptul să petreacă cît timp vroiau pe domeniul bogatului. Plugarii erau altfel trataţi. Unul dintre ei putea să aibă şi 18 boi. Şi pămîntul arondat muncii acestuia era în funcţie de numărul de animale. Sigur, animalele erau ale nobilului, dar plugarul putea trăi din munca lui. Ţăranul este şi producător, şi beneficiar, a spus Ceaianov, un sociolog decapitat de Stalin. Din acest motiv aveau ţăranii o grămadă de copii. Era nevoie la munca pămîntului. Politicile agrare ne lipsesc. Pentru că un ţăran poate să aibă 5 vaci, să spunem, dar n-are unde să-şi desfacă produsele de la aceste animale. Şi, firesc, atunci nu ţine 5 vaci! Problema nu-i să-l dăm jos pe unul sau pe altul, ci să existe voinţă politică pentru a promova politici agrare reale.

– Rentează să lăsăm firea să regenereze satul? Pentru că, privind în jur, vedem că, practic, satul tradiţional dispare. A dispărut, deja, din cele mai multe state ale Europei.

– Politica de urbanizare… E o treabă complexă. Dar, să nu uităm, indiferent ce facem, trebuie refăcută legătura dintre individ şi muncă. Dispariţia bruscă a proprietăţii ca instituţie din sat a distrus, pe termen lung, aproape tot. Cînd regimul Iliescu a propus anumite legislaţii care îi frustrau pe proprietari de teren, nu s-au reglat toate componentele pentru a reface obiceiul muncii. Adaptînd, proprietatea trebuie pusă în slujba libertăţii, unităţii şi frăţietăţii. N-a fost aşa. Ştiu o poveste extraordinară pe această temă. Undeva, în Bărăgan, unui sătean i-au murit caii. Boierul, care venea la distracţie la Bucureşti l-a întîlnit pe sătean. L-a văzut supărat şi, aflînd despre ce-i vorba, i-a dat banii să-şi cumpere cai. „Cînd să te plătesc, boierule?”, a întrebat săteanul. „Cînd îi putea”, a răspuns boierul.

– Să aruncăm o repede privire şi asupra culturii ţărăneşti.

– Au fost cîteva schimbări. A fost o evoluţie normală începînd din secolul al XIX-lea şi pînă la instaurarea regimului comunist. Trebuie spus, însă, că regimul comunist a fost performant pentru că a avut la îndemînă mecanizarea. După ’90, satul românesc s-a întors la utilităţile de dinainte de 1900. La plug! În loc să fie redate comunităţii, fostele SMT-uri au fost transformate în AGROMEC-uri. Care – simplu! – au introdus taxe. Iar, în final, raportul costurilor a fost defavorabil micului producător. Şi nici cel care avea tractorul n-o ducea prea bine! Clasa politică? A abandonat de mai bine de 20 de ani satul românesc. Cu toate că cei mai mulţi sînt de origine rurală. Dar sînt sigur că n-au mai trecut pe acolo de multă vreme. Economia tradiţională? Anglia n-a renunţat nici astăzi la economia domenială. Lorzii din Camera superioară sînt mari proprietari de pămînt. Au localnici care lucrează pentru ei. Dar există o legislaţie, respectată cu stricteţe, care reglează lucrurile. În România, a existat această formulă pînă în 1921. Boierul avea, să zic, 50 de sate. Relaţia economică era următoarea: fiecare ţăran prelua un lot de lucru. O treime din producţie îi rămînea lui, şi două treimi mergea la boier. Iar boierul, la rîndul lui, dădea o treime la voievod. Cînd a făcut Cuza legea funciară a aplicat regula asta de 2:3. Dar Agromec-ul, care ţine puterea economică într-o comunitate, gîndeşte tot aşa? Sau îi pune pe slujbaşi în formula tragică a legilor comuniste? Din păcate, regimul comunist a creat conflictul social între clase. El nu exista ! Sau, în orice caz, se reglau în interacţiunea socială, de grup.

– Cultura ţărănească?

– Modificările au fost profunde, dar mai există locuri unde se mai păstrează în diverse variante elementele tradiţionale. În festivaluri, la colindat, nunta – chiar dacă ultima a devenit urbană, ea păstrează elemente de tradiţie. Dar puterea cea mai mare pe care o are satul românesc este modul de a gîndi despre lume. S-au schimbat costumele, s-au schimbat melodiile, multe lucruri din astea au avut metamorfoze semnificative, dar modul de a gîndi asupra lumii nu s-a schimbat. Nimic! Chiar dacă au acces la modernitate, există două lucruri fundamentale la care se gîndeşte ţăranul: la Dumnezeu şi la Vreme. Nu în formula comunicată în mesaj mediatic, ci, acolo, în acele elemente de componentă existenţială. Dacă politicile agrare nu s-au schimbat, nici n-au avut loc schimbări la nivelul mentalităţii. Eu rămîn stupefiat, ori de cîte ori mă duc în teren, să constat noi dovezi despre simţămîntul ţăranului de a avea doar cît îi trebuie. El nu vrea mai mult. Lucrează fără profit. Cît de performantă ar fi o economie agroturistică pusă în mişcare de aceste grupuri nonprofit?

– Oamenii pleacă, totuşi, iar cultura migrează, şi eu, spre urban. Şi se diluează, ca să folosesc un eufemism.

– Există şi acum mentalitatea de a migra de la sat. Toţi pleacă să scape de satul lor! Tocmai pentru faptul că acolo nu se întîmplă nimic. Nu există acel minimal component productiv. Truda rurală este mai dificilă şi mai greu de asumat, decît cea urbană. Iar felul în care statul român a reînfiinţat, dar nu a oferit nicio acoperire celui care lucrează pămîntul, e jalnic. A preferat (statul) să lase loc unui comerţ împotriva căruia, astăzi, se pronunţă chiar ei, politicienii. Prima tentativă, atunci, în ’90, a fost să fie patroni. Magazine, crîşme… Apoi această… vocaţie s-a stins. Ţăranul nu merge să cumpere morcovi. Din păcate, oficiile nu au facilitat producătorilor autohtoni acele relaţii de natură economică internaţională prin care aducem,echilibrat, ponderat, mere, pere, de dincolo Cea ce este total defavorabil producţiei autohtone, s-a întîmplat.Nu pot să-ţi spun cîte soiuri de mere, spre exemplu, au dispărut cu această ocazie. De vină este managerul român, pentru că lui îi este mult mai uşor să ia un camion de nu ştiu unde, decît să aibă şi să întreţină un loc de unde să cumpere. Vestitele puncte de colectare!

– Lumea a îmbătrînit. Iar ţăranul nu poate deveni, peste noapte fermier. Există soluţii?

– E vorba de un proces lung, care depinde de legi, de voinţă, de pasiune… În sărăcia reală este atît de mult de lucru, încît toţi ar putea deveni oameni cu stare, cu un trai decent, cum se spune.

– Observ că, în acest interviu, n-aţi reluat niciuna dintre ideile pe care le-aţi dezvoltat în numeroasele lucrări de specialitate despre satul românesc.

– Interesul meu pentru rural s-a manifestat în cîteva cercetări sociologice de teren, în momente succesive, în satele Tusa, Călăţele, Rîşca, Sohodol, Sărmaşu, Mociu. Toate au fost demersuri ştiinţifice, în încercarea de a surprinde, acolo şi atunci, componentele dezvoltării rurale, în raport cu mentalitatea. Am epuizat temele de cercetare. Ar fi vremea să comunic cîte ceva despre ce-i de făcut. Şi, credeţi-mă, e mai mult de lucrat decît tot bîlciul politic pe acest subiect.

Interviu realizat de Radu VIDA