De ce sancţiunile UE la adresa Siriei constituie o eroare?

Foreign Affairs

Criza politică şi umanitară din Siria a dus la moartea a peste 3.500 de persoane şi a stîrnit un val de reacţii pe scena internaţională. Pînă acum, UE încerca să evite consecinţele umanitare negative, perspecutîndu-i doar pe jucătorii influenţi ai regimului Assad. De curînd, însă, UE a trecut la “tactica dură”, iniţiind sancţiuni atotcuprinzătoare. O asemenea abordare este una eronată.

La sfîrşitul lui august, UE a decis să interzică importul de ţiţei din Siria. SUA au urmat exemplul UE, însă decizia UE este mai “ucigătoare”, deoarece spre Europa plecau 95% din întreaga cantitate de petrol exportată de Siria. Efectul a fost unul substanţial: în urma acestei decizii a UE, Siria a pierdut circa 450 de milioane de dolari din veniturile sale lunare. De asemenea, UE a interzis emiterea de bancnote şi monede siriene pe teritoriul UE, a inclus pe “lista neagră” compania Syriatel, operatorul naţional sirian de telefonie, şi a îngheţat conturile care au legătură cu Banca Comercială a Siriei, intermediar pentru unele dintre cele mai importante linii de credit acordate Damascului.

UE declară că încearcă să stopeze persecuţiile iniţiate de regimul Assad la adresa adversarilor săi, obligîndu-l să-i elibereze pe deţinuţii politici, să permită intrarea pe teritoriul ţării a reprezentanţilor mass-media şi organizaţiilor non-guvernamentale şi să dea startul unui dialog naţional. Însă, aceste sancţiuni au fost iniţiate practic fără să fie analizat efectul pe care ele îl vor avea asupra populaţiei civile a Siriei, pe care UE încearcă, chipurile, să o ajute.

Sancţiunile atotcuprinzătoare s-au dovedit o eroare încă de pe vremea problemelor provocate de embargoul impus de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) la adresa Irakului, în 1991. Campania, care interzicea orice comerţ cu această ţară, a dus la moartea a circa jumătate de milion de copii. Curmînd legătura Irakului cu pieţele globale, comunitatea internaţională a tăiat accesul Irakului la medicamente, produse alimentare şi obiecte de primă necesitate. În loc ca sancţiunile să vizeze doar regimul aflat la putere, acestea au dus la izolarea întregii societăţi. În pofida imensului efect economic, Saddam Hussein a rămas la putere, pentru că sancţiunile au adus prejudicii economice celor slabi, în loc să submineze poziţiile conducerii.

Această abordare se va dovedi eronată şi în cazul Siriei. În primul rînd, reprezentanţii clasei mijlocii din Siria, cei care lucrează în sectorul petrolier sau depind de bunăstarea generală asigurată de stat, vor plăti un preţ foarte mare în urma acestor sancţiuni. În al doilea rînd, o asemenea politică nu face diferenţe între cei care îl sprijină pe Assad şi cei care îşi sacrifică viaţa în lupta împotriva lui. În al treilea rînd, ea îi oferă regimului Assad o armă politică, ce îi va permite să acuze de izolarea şi de problemele economice ale ţării intervenţionismul occidental. În al patrulea rînd, decizia de a iniţia sancţiuni dure va îndemna probabil Siria să caute alţi parteneri economici, ţări care vor închide ochii la încălcările în domeniul drepturilor omului.

Astfel, UE trebuie să-şi revizuiască politica în direcţia unor sancţiuni orientate. Ea trebuie să-i sancţioneze cu şi mai multă forţă şi exactitate pe acei din Siria care iau decizii, precum şi acele întreprinderi şi structuri care sînt direct responsabile de violenţe. Rezultatele vor apărea, probabil, încet, însă, dacă se va continua persecutarea directă şi vehementă a întregii economii şi mai ales a întregii societăţi siriene, acest lucru va duce doar la pierderi politice. Dar, lucrul cel mai important este că sancţiunile atotcuprinzătoare nu vor duce la înlăturarea lui Assad de la putere.

Abordarea eronată a UE în cazul Siriei este cu atît mai ciudată în condiţiile în care “sancţiunile inteligente” funcţionează deja în mod eficient în cazul Iranului. UE a tăiat accesul regimului de la Teheran la tipuri concrete de tehnologii, care ar putea contribui la elaborarea programului nuclear. Un asemenea tip de sancţiuni întîrzie cu succes realizarea programului nuclear şi, în acelaşi timp, nu are efect asupra vieţii de zi cu zi a maselor largi ale populaţiei iraniene.

Orice strategie reuşită trebuie să fie însoţită de numeroase manifestări în politica UE, care să includă stimuli pozitivi pentru “bună purtare”. Lui Assad trebuie să i se propună soluţii pentru ieşirea din criză, precum şi promisiunea că, în cazul în care va accepta aceste propuneri, acordul va fi însoţit de o serie de stimuli economici pentru orice nou regim democratic care-i va lua locul.

Deocamdată, mai este timp ca această abordare eronată să fie corectată, înainte ca ea să aducă mai multe prejudicii decît folos.