UE în criză, caut inamic pentru a mă regăsi

Hospodarske noviny

Nimic nu uneşte mai mult decît un duşman comun. Dar această zicală a secolului al nouăsprezecelea este puţin adaptată la criza actuală. Numai schimbîndu-şi relaţia lor cu puterile europenii se vor putea uni şi ieşi din criză.

Cine înţelege trecutul poate influenţa viitorul. Avînd în vedere situaţia actuală a Uniunii Europene, această parafrazare a sloganului lui George Orwell [“Cine controlează trecutul controlează viitorul”, sloganul partidului în cartea sa, “1984”] pare foarte adecvată.

Născută ca o construcţie, identitatea europeană trece printr-o evoluţie constantă. Dar ne putem întreba dacă se poate cu adevărat impune. Ce îi lipseşte oare pentru a-i uni pe cei care, teoretic, dat fiind faptul că trăiesc în acelaşi spaţiu şi împărtăşesc valori comune, ar trebui să aspire la această identitate? Un puternic sentiment de ameninţare. Europenii au de fapt nevoie de un duşman comun.

Să încercăm să aplicăm acest precept crizei actuale din zona euro. Grecia este în stare de faliment, Italia se clatină şi nota Franţei este ameninţată, iar în fundal se întrevede perspectiva unui colaps al zonei euro: toate acestea nu constituie un ciment suficient de solid pentru a uni cetăţenii Vechiului Continent. Chiar şi în această criză fără precedent în istorie, cea mai gravă cunoscută vreodată în procesul de unificare europeană, europenii nu sînt în stare sau poate nu sînt gata să admită că au mult mai multe în comun, şi nu numai motive de diviziune.

Din ce în ce mai des auzim argumentul potrivit căruia fie integrarea în UE merge crescînd, fie că UE se va prăbuşi. Dar mai multă integrare nu poate fi doar decretată printr-un amendament la Tratatul de la Lisabona. Avem nevoie de o criză. De o criză adevărată şi profundă.

În căutarea unui duşman…salvator
Dar unde putem găsi acest duşman care îi va uni pe europeni? Cine este oare vinovat pentru ofilirea prosperităţii economice, pentru starea catastrofală a finanţelor publice, pentru declinul competitivităţii? Avem oare de-a face doar cu un caz de evoluţie istorică de creştere şi prăbuşire a unui imperiu, precum cele descrise atît de pertinent de istoricii Paul Kennedy şi Niall Ferguson? Putem doar arăta pe cineva cu degetul, să aruncăm vina pentru problemele Europei pe spinarea grecilor care şi-au măsluit conturile, sau a italienilor îndatoraţi, sau ar trebui să trecem de graniţă şi să acuzăm capitalismul de stat chinez sau mîna de lucru ieftină din India?

Într-o economie globalizată, trebuie puse deoparte vechile categorii naţionale şi ideologice. Doar prin poziţionarea faţă de o altă categorie de persoane există o şansă de a realiza această consolidare a identităţii europene, pe care să se poată construi o prosperitate regăsită a cetăţenilor Vechiului Continent. Şi anume, faţă de această clasă politică incapabilă şi nedornică să privească dincolo de mandatul ei electiv, care mînuieşte o limbă foarte îndepărtată de viaţa europenilor obişnuiţi şi care refuză să renunţe la putere chiar şi atunci cînd îşi tîrăşte ţara pe marginea falimentului.

Traumatismele unei societăţi au condus adeseori la emergenţa unei identităţi naţionale. Identitatea europeană are nevoie de o criză profundă pentru a pune la încercare viabilitatea ei.