Vin ploile

Nu vin…
Ploaia înseamnă belşug, roade bogate, echilibru, cînd nu e potop, frumuseţe, cînd nu e rupere de nori şi de diguri. Dacă sînt diguri. Căci la noi, nici diguri nu prea sînt în calea apelor declarate, de zeci de ani şi mai bine, nărăvaşe, distrugătoare.
Nu vin.
Căci e secetă, mare secetă, pînă şi ierburile cîmpului s-au ars mai devreme decît de sorocul gerului. Pămîntul e crăpat, prăfos, setos şi doar copacii cei cu rădăcini groase şi adînci mai pot sorbi o gură de apă zgîrcită.
Nu vin.
Ba vin.
Vin ploile!
Ploile clipei, cele aruncate de Destin, vin cu nemiluita, vin ca în coşmar, vin implacabil oricît ai vrea să-ţi pui fulgarinul, pelerina, să scoţi umbrela sau să scoţi ghinionul afară şi teama din suflet.
Plouă cu scumpiri, plouă necontenit, plouă la fel de vîrtos ca tăierile de venituri, plouă în acelaşi timp, plouă nemilos, plouă sistematic, plouă una-ntruna, plouă torenţial, plouă demenţial.
Plouă cu dihonie, se ceartă şi se urăsc toţi cu toţi, de nu mai ştii nici pe ce lume eşti, nici ce se întîmplă.
Plouă cu arestări, de la ei, de la ăilalţi, de bietul om e perplex: cum, chiar toată lumea fură?
Plouă cu gînduri rele: or fi fumigene? O fi drept, o fi strîmb? O fi sfîrşitul lumii? O fi…?
Plouă cu temeri, cu angoase, cu frici groase, căci banul e scump pentru omul normal, medicamentele frig, gerul care bate la uşă promite să muşte.
Plouă cu spaime: cum, se duce lumea de rîpă, acum cînd am intrat şi noi în rîndul ei?
Plouă cu mirări: dar nouă de ce nu ni se iartă păcatul sărăciei şi al datoriei, în fond sîntem mai sus decît grecii, numai pe hartă.
Plouă cu întrebări: ce se întîmplă, de fapt, pe Terra?
Plouă cu nelinişte mare şi-n sufletul celor cu contul tare şi plin ochi, căci, nu-i aşa, cui îi convine iadul egalitar, şi Cioran ştia ce ştia, ce te faci dacă Hocus-pocus face să te culci bogat şi să te scoli sărac, căci invers nu-i niciodată posibil.
Plouă.
Plouă în seceta asta mare, plouă cu multe de toate, dar nici una nu-i ploaie bună, ploaie curată, ploaie aducătoare de roade, de linişte, de zîmbet şi de frumos.
Plouă cu ştiri aiuritoare, de zici că sîntem în plin teatru absurd: unii se înarmează nuclear, cînd bine se ştie că-n cazul unei conflagraţii de acest fel, la ora actuală, cu ce se poate nu mai poate fi vorba de învingători.
S-a mers la luminaţie, la ziua morţilor, se merge la piaţă, la Oser, tinerii merg în Occident şi în America, bătrînii merg să-şi caute locuri ieftine în cimitir, dar nu-i chip. Natura se dezbracă şi oamenii se îmbracă pentru iarnă cu hainele de anul trecut. Cei în putere şi cu noroc aleargă pe la două-trei servicii, cei bolnavi intră în farmacii şi ies imediat, căci medicamentul te arde la punga prea goală. Unii pleacă dincolo, căci toamna seceră viaţa plăpîndă. S-au dus Aura, Nicu şi alţii o mulţime, e prea multă lume bolnavă, prea mult necaz, prea multă tristeţe, impostură grămadă şi omenie deloc…
Da, este clar, se fac tot felul de lucruri, fiecare cum poate, ce poate şi cît îi poate capul sau destinul.
Plouă.
E noiembrie, vine iarna peste nici o lună – se zgribuleşte omul.
E noiembrie, vine sfîrşitul lumii, iar, peste un an şi nici o lună – se zbîrleşte zvonul.
E noiembrie, vine Crăciunul, peste nici două luni! – ar fi zis Mama.
E noiembrie, vine zăpada, poate mîine, sigur poimîine! – zice orice copil. Şi asta e cheia.
Vin ploile.
Căci neaua e tot o ploaie, dar mai curată, mai pură, mai bună, mai frumoasă. Iar copilul este ceea ce a fost întotdeauna. Viitorul meu şi al tău, Iubirea, Credinţa şi Speranţa.

Stela-Maria IVANEŞ