Criza din Uniunea Europeană: efect distrugător sau constructiv?

Geopolitika (Lituania)

O analiză aprofundată a integrării europene relevă existenţa în Europa a numeroase probleme interne. Probleme-cheie sînt, însă, cîteva.

Prima o constituie dimensiunea militară a UE. Unii sprijină integrarea militară în cadrul UE şi speră că aceasta va continua, alţii vorbesc despre lipsa de importanţă a acesteia. Nevoia unei coordonări a acţiunilor Europei în domeniul apărării şi preîntîmpinării de crize a apărut după ce a devenit evidentă incapacitatea continentului de a reacţiona la situaţia din fosta Iugoslavie. Cu alte cuvinte, criza din Balcani i-a ajutat pe europeni să conştientizeze că UE ar putea deveni un participant activ al proceselor mondiale şi că este nevoie de un instrument militar consolidat.

Criza irakiană a confirmat încă o dată acest lucru, iar în 2003 a fost adoptată Strategia europeană de securitate, care a fixat abordarea comună pe marginea acestui subiect. Cu toate acestea, “Primăvara arabă” şi situaţia din Libia au dezvăluit că posibilităţile UE de soluţionare a problemelor din regiunile învecinate sînt limitate.

O altă problemă este integrarea europeană a UE. În domeniul energetic, crizele survin destul de des, iar consecinţele lor sînt extrem de dureroase. UE importă circa 80% din petrolul care îi este necesar şi 60% din gaz. De aceea, UE încearcă să majoreze capacitatea depozitelor de gaz, să creeze un mecanism de solidaritate energetică şi o piaţă energetică internă eficientă. Acest lucru provoacă, la rîndul său, nemulţumirea Rusiei şi constituie cauza crizelor în acest domeniu.

Din păcate, problemele sus-menţionate nu au determinat UE să-şi coordoneze mai activ eforturile în domeniul energetic. Complică suplimentar această integrare şi acordurile bilaterale pe care unele ţări din UE le au separat cu Rusia, care nu doreşte reforma sistemului energetic european. Cu toate acestea, ideea unei pieţe energetice comune a UE evoluează şi este posibil ca pe viitor pe această direcţie să se înregistreze paşi concreţi.

Dimensiunea financiară a UE constituie o altă problemă-cheie. Nu există niciun semn că actuala criză a zonei euro, care a debutat în Grecia, va fi reglementată în viitorul apropiat. În afară de aceasta, nu există garanţii că această criză nu se va extinde şi asupra marilor economii ale UE: de exemplu, în Italia sau Spania.

Majorarea Fondului European de Stabilizare de la 440 la 780 de miliarde de euro este puţin probabil să permită depăşirea acestei crizei. Înfiinţarea unui Minister de Finanţe al zonei euro ar putea constitui un pas mult mai important. Această instituţie ar aduna fonduri şi ar urmări ca ţările-participante ale zonei euro să respecte disciplina fiscală. Totodată, ar apărea un control şi o strategie comune, care, la rîndul lor, ar crea condiţii favorabile pentru o integrare economică mai strînsă şi o creştere economică mai accelerată. Totodată, în mîinile UE ar trece o altă prerogativă a statelor naţionale: dreptul de a-şi planifica în mod independent viaţa economică. Astfel, criza din zona euro, la fel ca cele menţionate mai sus, obligă Europa să se unească mai repede.

În sfîrşit criza Constituţiei europene. În 2005, după “nu”-urile formulate de Franţa şi Olanda (în cadrul unor referendumuri) pe marginea proiectului de Constituţie, au avut loc discuţii privind viitorul înceţoşat al întregii UE. Cu toate acestea, respectiva criză a relevat ca nicio alta “caracterul supranaţional” al integrării europene. Adoptarea Tratatului de la Lisabona, care a coincis practic în totalitate cu textul Constituţiei, a relevat că ţărilor membre ale UE le este greu să se opună deplasării Uniunii în direcţia subiectivităţii. Adică, aşa-zisa criză constituţională a devenit practic un precedent care arată că procesul de integrare europeană nu depinde practic de opinia europenilor de rînd.

Toate tipurile de criză menţionate pot fi interpretate în mod diferit. Pe de o parte, ele pot stîrni o anumită doză de pesimism, însă pe de altă parte orice criză poate fi considerată o bază pentru iniţiative creatoare şi de unificare.

O altă problemă este cum ar putea fi evaluată această integrare europeană greu controlabilă? Dacă limitarea suveranităţii naţionale poate fi considerată un atac la identitate, atunci integrarea poate fi socotită un lucru dăunător. Însă, dacă acest lucru este văzut ca o mişcare spre o viaţă mai sigură şi mai integră, atunci modificarea puterii locale în favoarea UE poate fi considerată un pas înainte.