Îmbătrînim?

RADU VIDA

Anul 1766.  Pastorul englez Malthus  ne face semn din eternitate. Şi  flutură în faţa specialiştilor de astăzi eseul-pamflet cu titlu kilometric: „Eseu asupra principiului populaţiei, în măsura în care aceasta afectează progresul viitor al societăţii, împreună cu observaţii asupra teoriilor domnilor Godwin, Condorcet şi ale altor autori”. A fost timp, nu glumă, de comentarii, analize şi controverse asupra textului (modificat de cîteva ori în timpul existenţei autorului). Principiul a rămas, însă: totul se învîrte în jurul politicilor care susţin necesitatea frînării demografice prin limitarea numărului de naşteri.

Nici  astăzi nu ştim cîtă ştiinţă şi cîtă miştocăreală este în spusele malthusiene, cert este că  a curs ceva apă pe rîurile Europei, iar demografii bîjbîie încă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor legate de manifestările numerice ale populaţiei.

Astăzi: sîntem mulţi, dar insuficienţi, trăim mai mult, dar, se pare, viitorul nu are surîsul roz al nevinovăţiei şi vremilor lipsite de griji. Consiliul Europei a cerut un sondaj. S-a realizat şi, după, s-au tras concluzii care nu lasă loc de linişte pentru generaţiile viitoare. Asta pentru că, firesc, o generaţie trebuie să  susţină pe alta, iar pentru acest lucru e nevoie de condiţii normale de viaţă, echilibru în ceea ce priveşte proporţionalitatea demografică. Şi, din păcate, nici una din aceste condiţii nu este îndeplinită. Iată:

A crescut speranţa de viaţă. E bine? E rău? Nu trebuie adoptată o poziţie egoistă, aşa că putem să spunem: şi una şi alta! Cu toate că situaţiile diferă de la stat la stat, în Europa speranţa de viaţă la bărbaţi este de 76 de ani, iar la femei de 82. În Italia, Franţa şi Marea Britanie trăiesc cei mai mulţi longevivi şi, cu toate acestea, suportabilitatea sistemului de pensii are de suferit din această cauză.

Pe de altă parte, ţările din Est-ul continentului au o populaţie mai tînără, cu toate că speranţa de viaţă a scăzut uşor. Însă, preconizează specialiştii, în următorii 50-60 de ani şi noile state membre ale Uniunii Europene vor trece prin aceleaşi transformări specifice, acum, Occidentului. Între timp, migraţia populaţiei îşi va pune amprenta pe blazonul Bătrînului continent. Se ştie sigur că, în spaţiul comunitar, se mişcă, acum, mai bine de 20 de milioane de oameni non-UE, care au dus la un spor natural mai mare al populaţiei. Şi, cu toate acestea, Europa îmbătrîneşte. Iar naşterile par a fi insuficiente pentru susţinerea echilibrului între generaţii.

În ciuda unei mici creşteri a natalităţii (1,6 copii/ femeie), se pare că nu ajunge. E nevoie, spun specialiştii, de 2,1 naşteri copii/ femeie pentru menţinerea echilibrului. În Grecia, Italia şi Spania, spre exemplu, se înregistrează rate destul de scăzute de natalitate, dar sînt mai mari decît acum un deceniu. Iar natalitatea din Irlanda a ajuns la 2,06 copii/femeie, fiind urmată de statele nordice, Franţa şi Marea Britanie. Şi un adevăr care răstoarnă calculele: se pare că femeile active pe piaţa muncii dau naştere la mai mulţi copii decît cele care sînt casnice.

E drept că femeia europeană s-a depărtat mai mult de condiţiile naturale ale vieţii şi este întrecută, în acest sens, de semene din Africa sau Asia. Pe de altă parte, cu toate politicile demografice, natura îşi spune cuvîntul. Şi,cu toată opoziţia celor care studiază „ştiinţific” fenomenul, reglarea se produce în timp. Iar îmbătrînirea e urmată de creşterea natalităţii, ceea ce înseamnă asigurarea perpetuării speciei.
E de bine, vas’zică!