Dr. Rodica Voichiţa COSNAROVICI: E foarte greu să-i arăţi unui copil că viaţa împreună cu colegii lui trece pe lîngă el şi el stă pe loc

În octombrie anul trecut, Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj anunţa demararea unui proiect de educaţie dedicat copiilor internaţi la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă” din Cluj-Napoca, în sensul sprijinirii acestora în a ţine pasul cu colegii lor de clasă, pe perioada internării, astfel ca, la întoarcerea acasă, să nu fie nevoiţi să întrerupă, sau chiar abandoneze şcoala.

La cinci luni şi mai bine de la lansare, dr. Rodica Voichiţa Cosnarovici, şef Secţie Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă”, spune că proiectul este unul de succes, atît prin aceea că aceşti copii „fac şcoală adevărată, cu profesori adevăraţi”, dar şi prin faptul că îi stimulează, ei nemaisimţindu-se, acum, abandonaţi sau rămaşi în urma colegilor lor. Pentru că, spune dr. Cosnarovici, „e foarte greu să-i arăţi unui copil că viaţa împreună cu colegii lui, cu prietenii lui, trece pe lîngă el şi el stă pe loc, şi la un moment dat o prinde sau nu o prinde din urmă”.

– Aţi demarat anul trecut, în octombrie, împreună cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, unul dintre cele mai curajoase proiecte de educaţie din ţară, pentru copiii internaţi la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă”. Din punctul dvs de vedere, de ce era necesar un astfel de proiect?

– Unii dintre copiii bolnavi de cancer stau foarte mult timp în spital. Internările, pentru unii dintre ei, se pot întinde pînă la două-trei luni şi uneori chiar mai mult. Şi atunci, am observat că aceşti copii au dificultăţi la întoarcerea în şcoală, pentru că pierd mult din  materie. Unii dintre ei chiar îşi întrerup şcolarizarea pentru un an, alţii abandonează şcoala de tot, pentru că nu mai au puterea să reînceapă cursurile, şi alţii pierd, ca şi performanţă. O parte dintre pacienţii noştri sînt elevi eminenţi şi este păcat, pentru ei, ca în perioada în care stau în spital să nu-şi poată folosi inteligenţa şi toate capacităţile.

Pentru un copil care a fost bolnav mult timp este dificil, cînd se întoarce acasă, să intre într-o nouă colectivitate. E foarte important ca el să se reintegreze în acelaşi grup din care a plecat şi care îl acceptă şi-l primeşte cu mult mai multă uşurinţă decît un grup nou, şi cu drag. Iar a întrerupe şcoală este, iarăşi, ceva foarte dificil.

De aici a pornit, aşadar, proiectul. Toate aceste lucruri au fost observate de cadrele didactice, care au sesizat Inspectoratul Şcolar. Proiectul a fost iniţiativa Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, pe care noi am primit-o cu mare bucurie.

Noi, înainte, organizasem, împreună cu grupul nostru de suport care ne ajută şi ne susţine de ani de zile, diferite activităţi în cadrul unui program intitulat „Şcoala mea în spital”. Împreună cu psihologii şi voluntarii Asociaţiei Little People, copiii îşi făceau temele şi erau susţinuţi în desfăşurarea unor activităţi de îmbogăţire a cunoştinţelor.

– Aceste activităţi nu suplineau, însă, lipsa de la şcoală şi nici nu completau notele din catalog…

– Aşa este. Mai ales notele din catalog. Ceea ce făcea copilul în spital nu era recunoscut la şcoală, ca activitate didactică. Acum, copiii fac şcoală adevărată, cu profesori adevăraţi, primesc note care sînt transmise inspectoratelor judeţene, iar acestea le transmit apoi şcolilor la care aceşti copii sînt înscrişi. În felul acesta copiiii merg pas la pas cu colegii lor de clasă, şi pentru cei mai mulţi dintre ei acest lucru este extrem de stimulativ, în sensul că nu se mai simt abandonaţi şi statul în spital nu mai înseamnă un timp pe care nu-l mai folosesc în nici un fel pentru ei, ca persoane. Pentru copii, timpul se scurge altfel decît pentru adulţi…

– În momentul în care aţi anunţat copiilor acest proiect, cum au reacţionat? Cum au primit vestea?

– Reacţia a fost foarte, foarte încurajatoare, mai ales cînd a fost vorba de copii mici, pe care i-am văzut apoi adunaţi în jurul învăţătoarelor. Copii de vîrste diferite şi din medii diferite şi cu pregătire diferită, i-am văzut adunaţi ca puiuţii de găină în jurul învăţătoarelor.

Chiar atunci cînd a început proiectul erau internate în secţie cîteva eleve eminente, care au uluit profesorii, care abia aşteptau să vină să lucreze cu ele. Şi părinţii au fost, de asemenea, extraordinar de bucuroşi şi de doritori ca un astfel de proiect să se deruleze în institut, pentru că e foarte greu să-i arăţi unui copil că viaţa împreună cu colegii lui, cu prietenii lui, trece pe lîngă el şi el stă pe loc, şi la un moment dat o prinde sau nu o prinde din urmă.

– Au existat părinţi care să se împotrivească proiectului?

– Nu. Nu. Inclusiv părinţi care au copii care nu frecventează şcoala s-au bucurat. În România sînt şi copii care nu frecventează şcoala. Inclusiv părinţi ai acestor copii au înţeles că este important ca ei să înveţe cel puţin să-şi scrie numele, să facă nişte socoteli elementare, atît cît să ştie cît au de primit restul la cumpărături, la magazin; sau să citească lucrurile importante, care îi privesc.

– E greu de imaginat, din afara spitalului, cum se desfăşoară lecţiile aici, cu copiii…

– Sînt foarte mulţi profesori implicaţi.

– Voluntari, din ce ştiu eu.

– Voluntari, da. Toţi sînt extrem de entuziaşti şi devotaţi. Cu copii de vîrstă apropiată şi cu pregătire apropiată se lucrează în grupuri mici, doi-trei copii într-un grup. E vorba mai ales de copiii de clase mici. Dacă, de exemplu, e vorba de ora de limbă străină sau de ora de informatică, acolo se pot grupa mai mulţi copii cu cunoştinţe apropiate. Dacă sînt copii de vîrstă diferită, pregătire diferită şi necesitate pentru o anume materie, diferită, se lucrează individual, cu fiecare copil în parte.

– Există o sală specială în care se desfăşoară cursurile?

– Avem mai multe săli. În funcţie de numărul copiilor, se lucrează într-o sală sau alta. Există însă şi situaţii cînd se lucrează cu copilul în salon, la pat. Atunci cînd copilul este în timpul tratamentului sau dacă starea lui nu-i permite să intre în colectiv, este cu imunitatea deprimată şi nu are voie să intre în contact cu lume multă, atunci activitatea educativă se desfăşoară individual, la pat. Pentru cei care pot sta în grupuri, sînt mai multe săli.

– Cît durează, în spital, ora de curs?

– Timpul este adaptat în funcţie de starea pacientului. Durează cît doreşte pacientul sau cît poate, dar oricum nu depăşeşte o oră, pregătirea la o materie. Uneori durează mai puţin de atît, 30, poate 40 de minute.

– Un copil face mai multe ore, sau lecţii, pe zi, ori cu fiecare copil se procedează în funcţie de starea lui de sănătate?

– În funcţie de starea fiecăruia. Sînt copii care trec de la o materie la alta, ca la şcoală, copii care se simt bine şi în aceeaşi zi fac pregătirea pentru mai multe materii şi, în afară de asta, primesc teme.

– Cam cîţi copii au trecut pînă acum prin experienţa aceasta?

– Sînt 20 şi ceva de copii, din cîte ştiu eu, dar Inspectoratul Şcolar are evidenţa lor exactă. Sînt însă şi copii care vin pentru mai puţin timp în spital şi vin cu temele de acasă, şi chiar dacă nu au fost înscrişi de la bun început în proiect, intră în atmosferă, participă şi ei la lecţii.

– Ştiţi cîţi profesori au venit pînă acum să lucreze cu copiii?

– Exact, nu, dar ştiu că sînt de ordinul zecilor. Sînt profesori de toate vîrstele, cadre didactice adevărate şi entuziaste.

– Dvs şi personalul din Institutul Oncologic sînteţi, să zic aşa, obişnuiţi cu suferinţa acestor copii. Care a fost reacţia dascălilor care au venit să lucreze aici? Vă întreb gîndindu-mă că este foarte greu să asişti, neputincios, la suferinţa unui adult, iar cînd e vorba de copii, este şi mai greu de suportat.

– Cadrele didactice care au venit să lucreze cu copiii din institut au fost pregătite înainte. Le-am spus noi la ce urmează să se aştepte. Au şi suport psihologic din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj.

Eu am convingerea, şi cel puţin pe mine asta mă duce înainte, că atunci cînd doreşti cu adevărat să faci bine, tu, ca persoană, contezi mai puţin. Adică, este mai puţin important că pe mine mă impresionează un copil, atîta vreme cît eu pot să-l consult. Eu cred că un adult echilibrat, şi care beneficiază şi de ajutor profesionist, poate să treacă peste lucrurile astea.

– N-au existat cazuri de abandon, profesori care să renunţe la orele de la Institutul Oncologic pentru că, emoţional, n-au putut face faţă?

– Nu. Nu. Sînt însă cadre didactice pe care le întîlnesc în afara institutului, în diverse împrejurări, şi care mă întreabă despre pacienţi: „Cum îi merge copilului cutare?” sau „Ce mai ştiţi de copilul cutare, care a terminat tratamentul?”

– La şcoala adevărată copiii au bănci, au cărţi, au rechizite. La „şcoala” de la Institutul Oncologic, cum e? Vă ajută cineva să asiguraţi cele necesare, copiilor?

– O parte din mobilier şi rechizite au venit din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj.

– Din sponsorizări?

– Da. Noi sîntem o secţie care-şi face treaba foarte bine şi cei care ne cunosc, adesea se oferă să ne dea o mînă de ajutor, fără să le-o mai cerem. Noi avem foarte mulţi sponsori, avem alături de noi foarte mulţi oameni care ne ajută, un grup de suport extrem de serios şi de eficient şi pentru care nu am suficiente cuvinte de mulţumire.

– Cîte cazuri noi aţi avut anul trecut?

– Au fost 54 de cazuri nou diagnosticate, deci pacienţi a căror boală a debutat anul trecut.

– Mai mulţi sau mai puţini ca în 2014?

– Mai puţini. Cancerul, la copii, nu este o boală a cărei incidenţă să crească în mod perceptibil. Creşte incidenţa, ca în toate cancerele, dar extrem de lent. Este o cifră aproape fixă pentru aproape toate ţările din lume.

– Aţi remarcat apariţia unor forme noi de cancer la copii, în ultimii ani?

– Şi numărul de cazuri de cancer al copilului, la număr de populaţie, dar şi distribuţia patologiei sînt cifre foarte, foarte asemănătoare de la o ţară la alta, şi de la an la an.

– Cîţi copii au trecut în 2015 prin secţia Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă”, socotindu-i aici şi pe cei care au revenit, periodic, pentru tratament şi control?

– Numărul total al pacienţilor care au fost trataţi în 2015 în Secţia de Oncopediatrie este de 139 – pacienţi care au avut 879 externări. Asta înseamnă că fiecare pacient a fost internat de două-trei ori.

– Care a fost perioada cea mai lungă de internare?

– Cel mai lung timp de terapie este pentru una din formele de leucemie, pentru care internarea iniţială este de circa trei luni. După aceste trei luni pacientul pleacă acasă, apoi revine.

– Care a fost cea mai mică vîrstă a unui pacient internat în secţia dvs?

– Patru zile.

– Cu ce forme de cancer?

– Sînt cancere care se dezvoltă în cursul vieţii intrauterine şi unele dintre ele sînt diagnosticate deja în prenatal. Imediat după ce se naşte copilaşul, el vine încoace.

– Cu şanse de vindecare?

– Foarte, foarte bune! La copii, chiar şi la vîrste aşa mici, şansele de vindecare sînt foarte bune.

– Aţi avut, în 2015, cazuri mai… deosebite?

– Fiecare caz este deosebit în felul lui. Poate n-o să mă credeţi, dar ani de zile după ce un pacient a trecut pe la noi ne amintim de el şi vorbim despre el după ce a plecat din institut poate mai mult decît vorbeşte el despre noi. M-a impresionat foarte tare un pacient din Bistriţa, pe care l-am îngrijit cînd avea 2 ani şi jumătate şi care, de curînd, m-a anunţat că se căsătoreşte în iunie, şi m-a invitat la nuntă. O altă pacientă, de 29 de ani, pe care am tratat-o cînd avea 14 ani, se mărită şi ea anul viitor şi m-a invitat la nuntă.

Vedeţi, succesele noastre sînt splendide, şi pînă la urmă asta impresionează: cît de bine pot să treacă nişte copii printr-o situaţie grea, cît de frumos ştiu să recupereze, cît de mult ştiu să înveţe din asta şi cît de frumos ştiu să trăiască mai departe şi să preţuiască viaţa.

– Ce credeţi că ar mai trebui ştiut despre Secţia de Oncopediatrie a Institutului Oncologic?

– Ce merită ştiut este că lucrez cu un colectiv excepţional: cele mai bune cadre medicale pe care le-am întîlnit. Cei care au rămas să lucreze aici sînt oameni şi profesionişti de o calitate deosebită, persoane cu calităţi umane ieşite din comun. Spun asta pentru că este greu să lucrezi cu copii atît de bolnavi, cu părinţi atît de traumatizaţi de suferinţa copiilor; este greu să lucrezi într-o secţie de spital în care acurateţea şi corectitudinea tratamentului nu au voie să fie puse sub semnul întrebării.

– Cît timp petreceţi, într-o zi, în clinică?

– Toţi membrii colectivului pe care îl conduc – îngrijitoare, infirmiere, asistenţi medicali, medici – depun un efort cu mult mai mare decît este prevăzut în fişa postului sau decît se regăseşte în statul de plată. Aceasta se referă la programul şi volumul de muncă, la gradul de profesionalism şi promptitudinea în îndeplinirea sarcinilor, pregătirea profesională de excepţie, devotamentul şi ataşamentul faţă de micuţii pacienţi, încărcătura emoţională mai apăsătoare decît în oricare altă specialitate medicală.

M. TRIPON