Madrid: OAMENII ŞI CULORILE SPANIEI (I)

Mai întîi a fost manualul de spaniolă din clasa a IX-a. Cîndva, demult. Ani…, iubiri şi trădări şi, înspre zilele noastre, Fernando Garcia de Cortazar. Cu a sa „Historia de Espana (De Atapuerca al euro)” În limba lui Cervantes. Mai apoi, în română, „Istoria Spaniei”, de Joseph Perez. Reviste. Ghiduri. Internet. Pregătiri. Emoţii.

Şi zborul…

Avionul a luat înălţime, echipajul amabil, vremea plăcută şi depărtarea conducînd la ideea de imensitate. Monumentalitatea se cucereşte, nu se primeşte, mi-am zis. Şi liantul către sufletul Madridului era aici. Sau, mă rog, acolo. Unde lumea spune despre capitala hispană că-i doar o treaptă a scării către Rai. Deocamdată, în iadul de la aeroportul Barrajas, bagajele aliniate pe consolă îşi urmează drumul lor spre pasagerii nenumăratelor zboruri. Un du-te-vino în toată lumea asta mare, devenită mică, mică de tot, datorită acestor imense păsări zburătoare. Dacă omogenizarea are vreun sens, se cheamă că, şi aici, la Madrid, cîştigă, aşa cum am spus, monumentalitatea.

Bun găsit mapamond ospitalier! Bun găsit prieten drag!

Şi dacă tot sîntem în Spania, inima Spaniei, pare-mi-se, să nu uităm de latinescul Madrid entrar y salir, o zicală populară ce povesteşte în două cuvinte afluxul de lume care vine aici. Şi, atunci, cînd pleacă, încărcat ca o caleaşcă de veşti bune, călătorul are satisfacţia visului împlinit: a muncit, a văzut, a mîncat şi a băut. Toate acestea în ritmul înflăcărat al sîngelui ce, să recunoaştem, curge prin vene ceva mai repede decît la alţi evropeni.

Hotelul Juan de Austria se ascunde după Calle de Luchana, Sagasta sau Fuencarral. Se ascunde, spun, pentru că aici te întîmpină liniştea şi ospitalitatea princiară a celor 4 stele. La doi paşi, însă

La movida

Viaţa de noapte, te răpeşte cu tumultul ei. Cîţi sînt? 5 milioane? Toată comunitatea Madridului pare că-i într-o veşnică Fiesta. Şi, astfel, îl contrazice pe marele Hemingway. San Fermin? O clipită. O nebunie frumoasă! Închideţi şi deschideţi ochii! Gata! Pe cînd, aici, la Madrid, strada, oameni, de te miri unde, socializează. Sute, poate mii de baruri, terase şi tabernas, mese umplute pînă la refuz, chelneri cu poprică-n fund nu lasă pe nimeni însetat. Şi nemîncat.

Se vorbeşte. Tare. Cu înflăcărare. În ritm de flamenco. Cu sonorităţi de castaniete. Şi-n acorduri de chitară. Acompaniat de ritmuri sacadate în palmă. Nu încerc figuri de stil. Nu-i nevoie. Strada, la Madrid, e poate cea mai animată entitate din toată lumea asta latină. Luminile nu lasă noaptea să pătrundă în suflete. O bere – un tapas. Un vin – un tapas. O cafea – … şi tot aşa. Mîncărurile se perindă cu viteza gîndului cel bun, scopul – îmi dau seama – nu-i ca omul să bea. Nici să mănînce. Deşi toată lumea se satură. Rîde. Dar, mai presus de toate, vorbeşte. Comunică. Cu acel „r” boble, rămas din vremi imemoriale. Cînd, „oraşul care dormea” a fost văzut de Filip al II-lea. Şi întreaga curte regală s-a mutat aici. De atunci, „oraşul care… nu doarme” a ajuns să domine viaţa economică, industrială, socială, culturală şi socială a Spaniei. Da. Noaptea e pentru distracţie, gurile de metrou, autobusele, taxiurile şi trenurile rapide fac ca, ziua, Madridul să muncească. Intens. Şi cu maximă seriozitate. E primul lucru pe care-l aflu la ambasada României de la Madrid, mai precis de la ataşatul pentru muncă şi afaceri sociale, doamna Cristina Florea.

Sigur, dimineaţa, mai toată lumea savurează un chocolate con churros, citeşte presa şi, ciudat sau nu, îşi programează în aşa fel orele de muncă încît să-i fie convenabil şi lui şi patronilor. Nu există restricţii. Sau, mai bine spus, există o înţelegere: nu sirena, ora fixă, şi disciplina cazonă face ca angrenajul să funcţioneze. Ci înţelegerea. Acel ceva, de la suflet la suflet, care canalizează energiile. Atunci cînd este bine pentru fiecare. Şi, dacă cuvîntul cheie în munca madrilenilor este „flexibilitatea”, se cheamă că marea metropolă are ce respira. Ordine latină, travaliu asiduu, responsabilitate. Şi, desigur, distracţie.

Cît încape!

Magerit, Mayrit sau Magrit

Nu ştim. Nimeni nu ştie. Cert e că localitatea nu avea nici o importanţă pînă acum 500 de ani. Nici pentru omul preistoric, nici pentru romani. Doar musulmanii, în iureşul lor de cuceritori, i-au dat un nume: „locul cu multe primăveri”. Poate. Dar şi veri toride. Şi toamne în care voluptatea culorii umple străzile, cafenelele, barurile de toate felurile.

N-am să vă povestesc de marile bulevarde, nici de Palatul Regal, nici de Puerta del Sol. Madridul habsburgic sau cel bourbonic trebuie văzut. De aici, de aproape. Stradă cu stradă. Sentiment cu sentiment. Salamanca, La Castellana, Paeo de Recoletos – cartiere selecte sau mai sărace şi mai departe spre întreaga Comunidad de Madrid sînt locuri unde poţi hălădui. Vedea. Şi simţi. Că viaţa are un sens. Sau mai multe sensuri. Sigur că ghidurile vorbesc despre monumentalitatea şi tradiţiile de pe Paseo de Castellana, că nebunia unei plimbări la stadion sau la corrida concentrează în sine întreg pulsul unui oraş, reunit sub semnul Sfîntului Isidor. Vreţi o tortilla espanola? Un vino tinto (roşu)? Aţi nimerit în locul potrivi. Cu oameni potriviţi. Amabili. Mereu puşi pe glume. Şi mereu îndatoritori. Faţă de cei care le calcă pragul. Oamenii Madridului, dar şi din celelalte oraşe apropiate, ascultă bătăile inimii fiecărui semen. În toată dialectica refacerii, lumea vorbeşte. Şi ascultă. Aşa că, haideţi să cunoaştem acest ciclu de optimism inepuizabil. Plecăm la Toledo şi Segovia. Dar, vă promit, ne întoarcem.

Aici, la Madrid.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Foto: AnomisadiV