Winston Churchill – un susţinător al folosirii armelor chimice

Le Courrier International

Cu aproape un secol înaintea presupusului atac chimic din Siria, armata Imperiului Britanic, condusă de Winston Churchill, pe atunci secretar pentru război, lua decizia de a-şi folosi arsenalul de arme chimice în conflictul împotriva bolşevicilor din Rusia.

Folosirea gazelor de luptă de către armata britanică nu era o premieră. În timpul bătăliei de la Gaza împotriva otomanilor, în anul 1917, generalul Edmund Allenby a lansat 10.000 de obuze cu gaze asfixiante asupra poziţiilor inamice, dar efectele au fost limitate.

Ulterior, în ultimele luni ale Primului Război Mondial, la laboratoarele guvernamentale de la Porton, a fost creată o armă mult mai letală, denumită “agentul M”. Această armă ultra-secretă era un proiectil încărcat cu un gaz extrem de toxic (eng. diphenylaminechloroarsine), pe care generalul Charles Foulkes, cel care a condus dezvoltarea lui, l-a descris drept “arma chimică cea mai eficientă concepută vreodată”, pînă în acel moment. Victimele, cuprinse brusc de o senzaţie copleşitoare de epuizare, vomitau fără să se poată controla şi scuipau sînge. Sir Keith Price, însărcinat cu gestionarea războiului chimic, era convins că folosirea acestei arme va conduce la o prăbuşire rapidă a regimului bolşevic.

În ciuda reticenţei guvernului, Churchill susţinea folosirea “agentului M” şi împotriva triburilor rebele din nordul Indiei. “Sînt categoric în favoarea folosirii gazelor toxice împotriva triburilor necivilizate”, afirma într-un memorandum secret cel care avea să devină mai tîrziu prim-ministru. Mai mult decît atît, el îşi acuza colegii de Cabinet de “exces de sensibilitate” şi considera că “obiecţiile Ministerului Indiei faţă de folosirea gazelor contra indigenilor sînt nerezonabile”. “Gazele sînt o armă mai milostivă decît explozivii puternici şi constrîng inamicul să accepte o decizie suferind pierderi mai mici decît cele provocate de orice altă armă”, încerca el să argumenteze. “De ce ar fi incorect ca un tunar britanic să tragă un obuz care să facă un indigen să strănute?”, întreba Churchill încheindu-şi memorandumul cu această mostră de umor negru.

Guvernul s-a lăsat convins, aşa că 50.000 de obuze cu agentul M au fost trimise în Rusia. Avioanele britanice au lansat primul atac pe data de 27 august 1919, bombardînd un sat situat la 200 de kilometri sud de oraşul Arhanghelsk. Văzînd norul de gaz verde apropiindu-se de ei, soldaţii bolşevici au intrat în panică şi au încercat să fugă. Cei care au fost cuprinşi de nor au început brusc să vomite sînge şi s-au prăbuşit în stare de inconştienţă.

Atacurile au continuat, însă arma s-a dovedit a fi mai puţin eficientă decît se aştepta Churchill, una din cauze fiind umiditatea ridicată de toamnă. La sfîrşitul lunii septembrie s-a decis oprirea atacurilor cu această armă şi ultimele obuze cu “agent M” au fost aruncate în Marea Albă, unde se află şi astăzi.