Un artist, un monument…după 20 de ani

 Nu speram să fiu cronicarul unei opere care s-a întrupat, de-a lungul timpului, sub privirile mele mai mult sau mai puţin indiferente, neîncrezătoare. Uluitor cum schimbă perspectiva timpului judecata critică, cum depărtarea, în timp, de un program, de un proiect, apropierea sau depărtarea de un artist estompează sau amplifică dimensiunile şi semnificaţiile lor! Alexandru Chira a fost un utopist. Pînă aici toate lucrurile erau clare încă de la început; aşa au rămas şi acum! Dar ce artist nu este un creator de utopii? A fost poate artistul care a respins fervent şi furibund, aproape a urît imaginea pictorului-meşteşugar, a respins (deşi o avea!) vocaţia ancestrală a meseriaşului în ale artei, abilitatea tehnică, profesională (practicată, totuşi, ca o silnicie!). „Poetul care nu e capabil să uimească, ducă-se la ţesală!”, spunea unul dintre erudiţii Academiei Florentine, Cavalerul de Marino. Dar, Chira a fost capabil de alte rafinate, uluitoare plăsmuri intelectuale. Arta sa uimeşte ca o „capodoperă a minţii” şi mai puţin ca un exerciţiu aplicat al meseriei. Meseria îi repugnă. Utilitatea creaţiei sale nu stă în născocitoarea ei folosinţă, pentru că nu foloseşte decît ca să… uimească. Iar uimirile pe care le produce sînt înşelătoare, derutante, neaşteptate.

Mă întreb ce ar fi fost Alexandru Chira dacă, vorba poetului, „ar fi rămas ţăran în satul lui”. Un gospodar temeinic, agricultor al Cîmpiei transilvane, lipit de matricea fierbinte a unei lumi folclorice şi senzuale, împlîntat cu picioarele în glodul cîmpiei deluroase, desfigurate de aversiunile climei, ca şi chipul omului pe care se citeşte vîrsta, înconjurat de păduri născătoare de spaime ancestrale, sălaşuri de fiare şi închipuiri mitice, condus de patima credinţei. Cum a fost cazul atîtor alţi români ardeleni.

Dar, Alexandru Chira a părăsit aceste locuri de obîrşie timpuriu, avînd atîrnată de gît, sub prinosul unei minţi precoce şi sclipitoare, „traista” în care încăpea, alături de drobul de pîine, această lume fastoasă şi sălbatică, dar înţeleaptă şi plenară. Păi, n-a mai rămas acolo, acasă, la el, la ţară, pentru că, pe cînd dezgropau, în grădină, tractorul şi batoza, desfăcute în bucăţi, învelite în cîrpe şi unse cu vaselină, „noua putere” prinsese de veste. Singura „unealtă” care i-a rămas a fost unealta minţii, falnica sa mînă! Cu arabescurile ei descrie apoi, în timp, o strălucită aventură lăuntrică, temeinică, şi aceasta ascunsă sub „hermeneutica” utopie a proiectului. Locul certitudinilor a fost în…locuit de savanta proprietate a unei minţi prodigios născocitoare: aria de la ţară unde „îmblăteau” grîul a fost schimbată de „toposul” unei lumi miraculoase, transplantate în mediul artistic al Bucureştilor, unde „se îmblăteau” ideile şi rodeau seminţele talentului.

Ajuns acolo, la capitală, „un străin cu multă carte” a continuat să… uimească, guraliv, sincopat sau tînguit, să deruteze această „lume” a metropolei mefiente, deprinsă cu cele mai stranii închipuiri artistice care curgeau de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Fastidioasa sa creaţie „De-semne spre cer pentru ploaie şi curcubeu” a devenit din pîlpîire a minţii, teritoriul ferm al poeziei concrete, pas cu pas edificate pe spinarea golaşă a dealului din proximitatea casei părinteşti de la Tăuşeni : 1. Casa Pastorului (sau a Îngerului), 2. Oglindă pentru Semănător, 3. Casa Păsării de Foc sau Casa Ploii, 4. Model pentru Curcubeu, 5. Fîntîna Oglinzii cu Memorie, 6. Oglinda cu Memorie, 7. Oglinda pentru Reflectare, 8. Două Proiecte de Drum, 9. Clopotele Tăcerii, 10. Icoană pentru Ploaie şi Curcubeu, 11. Icoana Rotativă pentru Mesaje, 12. Icoane Senzoriale, 13. Drum Ritualic, 14. Poteci de Iniţiere, la care se va adăuga (sîmbătă, 14 septembrie, la ora 14) un alt element, Ochi de pasăre.

Ce i-a răpit, cu ani în urmă, puterea politică efemeră, i-au dat înapoi mintea sa şi solidaritatea familiei proprii. Împreună cu fraţii lui a creat la Tăuşeni cea mai fastuoasă reprezentare a lumii şi a gîndului său despre viaţă şi nemurirea sufletului. Proiect fără sfîrşit, deci …Utopie care continuă, înşelînd moartea, Instalaţie şi Acţiune artistică, derulate pe parcursul mai multor ani, reuşind, astfel, să învingă vitrega indiferenţă a semenilor. Mort, a devenit proprietarul unei entităţi a artei pe care nimeni nu i-o poate răpi. Şi, cine ar dori să-i fure “de-semnele spre cer pentru ploaie şi curcubeu” ? Poate, Dumnezeu, invidios !

De sîmbătă, 14 septembrie, 2013, ora 14, la capătul de jos al acestui “Olimp” ţărănesc atît de uimitor sofisticat, intelectual, pluteşte “pajura” solemnă a unei sculpturi noi. Este chipul proprietarului acestei simfonii a Destinului corupt de moartea prematură – lucrare semnată de Dumitru Cosma, un “colocatar” clujean al artelor – elogiu definitiv şi esenţial.

Vasile RADU