Filme

De la “Blue Jasmine” la “Annie Hall” şi “Manhattan” cu … Woody Allen

A doua săptămînă Woody Allen propune alte trei titluri, la fel de interesante, la fel de văzut, chiar dacă sînt la ani distanţă. Să mă explic…

Recenta peliculă Blue Jasmine (producţie Statele Unite, 2013) – în distribuţie Cate Blanchet, Alec Baldwin, Sally Hawkins, Tammy Blanchard, Peter Sarsgaard, … – atinge subiecte delicate, cunoscute, tema generală fiind des abordată şi cinematografic, mărire şi decădere personală, socială, economică, politică,… Sînt lucruri care ni se întîmplă şi nouă, românilor, nu numai vesticilor. Capitalismul nu este ceva roz bon – bon tot timpul, are părţile lui bune, cele mai puţin bune, acestea din urmă putîndu-te transforma într-un neom. Trecerea de la o clasă socială la alta nu este uşor de înghiţit, mai ales cînd după glorie urmează cădere. Nu este uşor de înghiţit nici trecerea de la viaţa liniştită, guvernată de bani, la viaţa de şomer mai mult sau mai puţin de lux, de la statutul de întreţinut la cel de angajat.

Cate Blanchet face un rol memorabil cu ‘Jasmine’ şi nu este deloc exclus să o vedem nominalizată sau premiată, mă gîndesc la celebrele Oscar, BAFTA Globul de Aur. Trece de la o stare psihică la alta – anxietate, exuberanţă necontrolată, panică, depresie, … – cu uşurinţa specifică numai marilor actori. Este ‘Jasmine’ din viaţa căreia nu lipsesc banii, alcoolul, divorţul, falimentul, cuceririle facile, antidepresivele, politicieni, persoane no names, …, din fiecare cîte puţin, ingrediente bine alese, bine distribuite în economia filmului, de aici şi succesul recentei pelicule Blue Jasmine. Timpul doar ne va dovedi dacă avem sau nu dreptate. La nici două luni de la lansarea oficială, 26 iulie, Blue Jasmine rulează cu săli pline.

Celelalte două pelicule sînt mai apropiate ca ani de realizare, Annie Hall în 1977, respectiv Manhattan, 1979.

Annie Hall rămîne filmul anului 1977. Rămîne şi filmul anului 2013 şi va rămîne filmul multor ani de acum încolo. Este cel mai bun film marca Woody Allen (cinci nominalizări la Oscar, patru Statuete de Aur, alte cinci premii BAFTA, Bodil Award, Golden Globe,…), mai mult chiar, este şi cel mai sincer film al regizorului. Povestea de dragoste dintre Alvy şi Allen, flashback-urile fostelor mariaje ale autorului sînt realmente extraordinare, are parte de o distribuţie de 24 de carate, cu Diane Keaton, Woody Allen, Christopher Walken, Carol Kane, Jeff Goldblum, Sigourney Weaver,…, filmul impunîndu-se nu numai prin poveste, ci şi prin modul în care aceasta este ‘spusă’, replici profunde, pline de substraturi, umor fin, dialoguri inteligente şi spumoase, cadre superbe, montaj de mare rafinament.

Al doilea film este Manhattan (19 premii, 15 nominalizări; BAFTA pentru cel mai bun film), film intrat în Registrul Naţional de Film pe un singur şi mare considerent, citez, “semnificativ din punct de vedere cultural” ! Woody Allen, Diane Keaton, Meryl Streep, Mariel Hemingway dau viaţă unei povestiri clasate pînă în final pe locul 46 în lista “100 Years… 100 Laughs” a Institutului American de Film. Este dacă vreţi, triumful estetic al lui Woody Allen în cinematografie, greu de atins şi de depăşit.

Tema este incomodă, relaţiile moderne nu mai surprind de foarte mult – relaţia de genul bărbat 42 de ani faţă de fată 17 ani – , nu mai şochează aproape deloc, cu tot nefirescul lor. Povestea în sine este complicată, menajul în doi se destramă, apar noi şi noi relaţii, relaţiile se intersectează, se refac în alte conjucnturi şi cu alte personaje, fiecare personaj în parte are o poveste de spus, interesantă. Filmul interesează şi prin coloana sonoră : ‘Rhapsody in Blue’ de Gershwin, apoi ‘Love is Sweeping the Country’, ‘Sweet and Low Down’, ‘Oh, Lady Be Good’, ‘Strike up the Band’,…

Cele două săptămîni dedicate regizorului, actorului, scenaristului Woody Allen propun şi alte abordări. Mă gîndesc la articole dedicate femeilor din filmele lui Woody Allen, dedicate bărbaţilor, de fiecare dată alte vîrste, alte caractere, alte mentalităţi, personaje raţionale sau iraţionale, mature sau imature, culte sau inculte, tot atîtea poveşti captivante. Şi mai există un palier de abordat, cel al oraşelor. După Londra, Paris, Roma, Barcelona, cu cele noi trei proiecţii avem ocazia de a (re)vedea San Francisco (prezent la Woody Allen prima dată în 1969, în pelicula ‘Take Money and Run’), Manhattan, – practic una din cele cinci diviziuni/cartiere ale oraşului New York *cinematograf „Victoria”)

Cinematograf ‘Florin Piersic’

Instrumente mortale : oraşul oaselor (producţie Statele Unite, 2013), regia Harald Zwart deschide apetitul pentru cărţile Cassandrei Clare. Autoare la numai 40 de ani, dar de un succes remarcabil prin seriile scrise, de la The Mortal Instruments : City of Bones, City of Ashes, City of Glass, City of Fallen Angels, City of Lost Souls, City of Heavenly Fire la trilogiile ‘The Infernal Devices’, ‘The Dark Artifices’ şi nu sînt singurele.

Instrumente mortale este un SF cu siguranţă, amestec de mister, aventuri, drame în Downworld (o altă faţă a New York – ului – , univers guvernat de vrăjitori, războini, magicieni, îngeri, demoni, vîrcolaci, vampiri, monştri, tot tacîmul. Merită văzut pentru efectele speciale în primul rînd.

O singură întrebare se poate pune : este filmul mai bun decît cartea ? Răspunsul vă aparţine…

Demostene ŞOFRON