Vremuri şi beteşuguri

Şi bolile au o istorie: foarte veche – veche – nouă – foarte nouă.

Unele sînt perene, se întind hăt, de milenii şi secole, altele apar-dispar şi iar apar, cînd crezi că ai scăpat.

Şi, mă rog, care ar fi beteşugurile astea?

O dată extremele urîte, „lipicioase”, că „se iau” uşor şi trec greu: extrema celebrităţii – a bogăţiei – a puterii. Asta ar fi triada cea mai păguboasă, chiar dacă se miră naivii. De periculos, este foarte periculos, căci imunitate garantată nu există, fiindcă pentru asta ar trebui tărie mare de caracter, judecată şi înţelepciune. Cum de ce? Ca să nu-ţi sacrifici sănătatea şi chiar viaţa pentru dobîndirea lor! Şi, după ce le ai, să nu te sminteşti făcînd rău sau făcîndu-ţi ţie rău ori să nu te apuci să baţi cîmpii, să sfidezi legile şi bunul simţ. Nu-i glumă, din păcate, nu-i glumă.

Celebritatea nu-i doar un „bust cu picioare ce aleargă peste tot” – vorba lui Cocteau, ci şi „cel ce începe să trăiască după ce a murit” – aşa cum rîdea Caragiale. E un pîrjol dulce şi cumplit care stoarce energie, timp, bani, scop, relaţii şi inteligenţă. Dacă ar fi dublate de înţelepciune, ar fi în firea lucrurilor, dar, din păcate, de obicei nu-s.

Banii nu sînt marker de fericire şi nici măcar de mulţumire, deşi ei conduc lumea, cam de cînd fenicienii i-au inventat. Ne uimim, şi nu prea, căci tot la Conu Iancu găsim răspunsul: banul este o armă, care dă forţă păcătosului, fricosului şi neputinciosului, or noi asta sîntem: păcătoşi, fricoşi şi neputincioşi. Aşa că avem nevoie de cîrje şi dacă-s de aur, e perfect! Atîta doar că Supra Eului nostru nu-i pasă de asta, ci de esenţe, aşa că se ofensează, se nemulţumeşte, se întristează, se nefericeşte. Să nu ne mai mirăm atunci că bogaţii sînt bolnavi, depresivi, nefericiţi, desigur nu toţi (nu-s nici comunistă, nici naivă). Ideea e că doar banul nu ajunge. Nu sînt contra banilor, ideea este că sînt un mijloc şi nu un scop.

Puterea, această iubită fugară a omului, absoarbe cu nemiluita energii, inteligenţe, timp, scop, sănătate, omul e în „linia întîi” în permanenţă cînd doreşte să ajungă la ea şi s-o păstreze. Merită? – te poţi întreba, cînd vezi cîte un politician stresat şi fanat înainte de vreme. Omul are dreptul să opteze, grila de valori prioritare diferă, evident, de la unii la alţii. Dar nu asta e problema, ci că puterea corupe – a zis Lordul Acton – puterea absolută corupe absolut. Şi asta, desigur, nu merită. Fiecare crede sau nu crede, dar zice că el deţine Adevărul, că el şi numai el e salvatorul, şi dacă deschizi cartea de Istorie, te îngrozeşti.

Beteşugurile sînt multe pe cap de om, dar şi pe inima sa. Că şi prostia, ignoranţa, vanitatea, egoismul, invidia, ura, răzbunarea, gelozia – tot alea-s. Ca şi lipsa încrederii, a siguranţei, a certitudinilor şi a speranţei.

La vremuri noi, beteşuguri noi – ai putea crede. Dar, după Revoluţie ne-am azvîrlit cu pasiune într-o febră devoratoare, care dacă stai s-o analizezi, cuprinde toate bolile vechi, ţinute în lesă, şi care „acum că-i democraţie”, nu mai au opreliştea răspunderii că de, „fiecare face ce vrea!”. Nu, nu se cheamă democraţie asta, ci haos, ar trebui, în sfîrşit, să ne intre bine în cap asta.

„Ciocoiaşii noi” sînt, încă, şi mai dezlănţuiţi decît ăia vechi, îmbogăţirea lor – cred ei – îi face atotştiutori, atotputernici şi atotconsumişti, căci eczema shoppingului i-a năpădit de mult. Nu mai au o casă, ci trei-patru; nu mai au o cabană la munte, ci trei-patru; nu mai au o maşină, ci trei-patru, avion, elicopter, minimum 3-5 plasme, bijuterii (ei zic „aur”) – kilograme. Amante – cu tona (adunate), vacanţe exotice – cu nemiluita (răsfirate). Ei nu cumpără ci „şopînjesc” nu o sticlă de wisky, ci douăzeci, haine – numai de „firmă”, poşete – numai de 5-10 mii de euro, pantofi – „idem şi la fel”. Sînt agramaţi, neşcolaţi de treabă sau şcolaţi degeaba, mănîncă „grătărel” dimineaţa, la prînz şi seara ca gingaşul „domn” de 130 de kg, cel care cu grătăroaiele lui făcute la bloc în curte, afumă una-ntruna toată strada. Trebuie să simtă că trăieşte – ce vreţi! Trebuie să simtă ceilalţi că el are bani, ce vreţi?

Ce vrem?

Nu ne întreabă nimeni. Am vrea pace sufletească, pace în societatea noastră şi pe mapamond, o lume mai bună, fără ură, fără nedreptăţi de tot felul, fără mitocănie şi minciună, politicieni serioşi şi cinstiţi, leu tare, spaţiu Schengen, stabilitate, bun simţ, politeţe, progres, viitor luminos.

E mult?

Da, dar absolut necesar, fiindcă doar aşa ne-am putea bucura de sănătatea noastră, de iubirea noastră, de munca noastră, de pasiunea noastră, de viaţa noastră. Doar aşa ne împlinim condiţia de om şi nu ne simţim „muşte de-o zi pe-o lume mică, ce se măsoară cu cotul”, neimportanţi, neînsemnaţi şi nefericiţi într-o lume neimportantă, neînsemnată şi nefericită.

Şi noi – sperăm. Încă mai sperăm.

Stela-Maria IVANEŞ