UKIP, Tea Party şi Beppe Grillo reprezintă o ameninţare pentru partidele tradiţionale

The Guardian

Ascensiunea populismului în întreaga Europă de Vest şi SUA – în special sub forma dreptei radicale – ridică mai multe întrebări fundamentale pentru democraţi decît s-a crezut. Fie că este vorba despre UKIP, Mişcarea 5 Stele a lui Beppe Grillo sau Tea Party, populiştii de toate tipurile expun vechile şi ascunsele falii ale democraţiei, iar democraţii trebuie să fie mai conştienţi cu privire la natura acestei ameninţări.

Populiştii pun o întrebare de bază: de ce nu este democraţia condusă ca adevărata expresie a unei “voinţe a poporului”, pure moral, împotriva unei elite corupte şi orientate spre propriile interese? Este o întrebare puternică – la fel de veche ca democraţia însăşi -, care dezvăluie compromisul nerostit al democraţiei liberale: democraţia este delimitată de instituţii, legi şi limite constituţionale. Este o democraţie prin pluralism şi compromis – o “regulă a minorităţilor”, aşa cum a fost descrisă de teoreticianul american Robert Dahl. Pentru populişti, problema pe care o ridică această noţiune este că ei se concentrează pe ceea ce percep drept majoritate, împotriva constrîngerilor constituţionale, legale sau internaţionale care limitează “voinţa generală”.

Astfel, dacă în SUA, Tea Party propune o reducere radicală a rolului guvernului federal în sistemul politic american, în Austria FPÖ a contestat autoritatea instanţelor asupra susţinerii drepturilor minorităţilor. În Marea Britanie, UKIP cere o retragere a ţării din UE, iar Frontul Naţional din Franţa, promovează o agendă anti-islamică şi anti-romi. În mod asemănător, în Olanda, PVV-ul lui Geert Wilders – pe urmele lui Pim Fortuyn – se confruntă cu temerile privind ascensiunea Islamului şi aparenta incompatibilitate a acestuia cu valorile olandeze. În Venezuela, Hugo Chávez a creat un stat paralel şi şi-a crescut puterea constituţională, iar în Ungaria, partidul premierului Orbán Viktor, Fidesz, a rescris Constituţia pentru a conferi executivului mai multă autoritate asupra instanţelor şi a proteja “valorile tradiţionale ale familiei”.

Elementul care uneşte toate aceste mişcări şi partide este că ele nu încearcă să concureze pentru idei, politici sau putere, ci doresc să schimbe regulile jocului democratic în favoarea regulii majorităţii.

De cealaltă parte, partidele cursului principal sînt cele care trebuie să dovedească că democraţia republicană, pluralistă, în pofida frustrărilor şi complexităţilor sale, poate fi ghidată printre compromisurile cu care toate societăţile se confruntă, mai bine decît ar face-o populismul. De obicei, populiştii au politici simpliste, şi în cel mai rău caz, nefaste, care, dacă ar fi vreodată adoptate, ar putea provoca daune semnificative.

Există însă o parte de adevăr în critica populiştilor faţă de elitele politice – de la Bruxelles, Washington şi chiar din democraţiile occidentale – şi a felului în care acestea şi-au inclus interesele proprii în sistem. Partidele tradiţionale şi-au pierdut hotărîrea din trecut, dezvoltîndu-se comod, într-un sistem închis şi recurgînd la nepotism – asumînd că alegătorii nu au unde să se ducă. Această atitudine, deşi funcţională pentru o vreme, devine în timp din ce în ce mai dificil de susţinut.