81. POVARA SUAVĂ A POEZIEI

• de vorbă cu scriitorul Aurel Rău •

O stradă cu nume de poet. O casă de cel mai bun gust, despre care nu ştiu nimic. Visele şi imaginile pulsează egal, spunea cineva. Iar ordinea ştirbeşte din spontaneitate. Şi, totuşi…

– Cu ce să începem? Poate cu pasiunea pentru traducerile din poezia franceză.
– Posibil. La facultate n-am studiat această limbă. Franceza a fost o cucerire. Au fost ani în care, adesea, o disciplină sau alta, o limbă străină sau alta erau agreate sau nu. După ce am început să stăpînesc în anumită măsură, cel puţin lectura în această limbă, ce deschidea o largă fereastră spre lume, am reuşit să răspund la anumite întrebări privind actul poetic, creativitatea, raportul dintre experienţa personală şi a celorlalţi, un vis sau între lucrurile trăite, sau doar imaginate. Relaţia mea cu culturile străine a fost şi o reacţie firească la formarea mea intelectuală, pentru că, vedeţi dumneavoastră, eu am plecat de la ţară, de unde n-am luat decît tradiţiile şi, poate, o anumită înzestrare afectivă sau ideatică. Aşa am căutat, singur, o proprie viaţă şi identitate.

– Performanţa unică în istoria publicisticii româneşti: aţi reuşit să vă păstraţi funcţia de redactor şef din 1959 pînă după anul 2000, la una din cele mai prestigioase reviste din ţară, „STEAUA”.
– Am intrat în viaţa literară destul de devreme, între anii de liceu şi anii de universitate. Am frecventat cenaclul şi am putut arăta din producţiile mele literare unor oameni de la ziarul regional de atunci. Am găsit de la început înţelegere şi a fost reţinută oferta mea lirică, care pornea de la nişte caracteristici ale personalităţii şi din nişte modele poetice care erau ale vremii. Era vorba despre ieşirea mea dintr-o poezie a tiparelor de caiet de şcolar, la drumul mai larg al lecturilor bine conduse încă din liceu şi la poezia modernă. Aveam, totodată, o atitudine critică în ceea ce priveşte clişeele, luate din poezia sovietică, şi un interes pentru poezia interbelică. Am găsit o pîrtie pentru a funcţiona actul poetic, sigur în orizontul limitat pe care-l are un începător în siguranţa de sine şi folosirea verbului. Date fiind “reuşitele” de început, publicînd şi în vreo două reviste literare, mi s-a propus participarea la realizarea unui Almanah. Aşa se face că am fost cuprins în sumarul revistei care pornea la drum sub îndrumarea lui Miron Radu Paraschivescu, revistă care avea să devină STEAUA. M-am aflat printre mai experimentaţii Ioanichie Olteanu, A.E. Baconsky sau Victor Felea, Ion Brad, Dumitru Micu, Aurel Gurghianu. Dar şi Emil Isac. Poate pare ciudat acum, dar prin 1953-54, după moartea lui Stalin, aveam să asistăm la o anume deschidere, un prim dezgheţ. Şi am profitat de ele. Ne-am debarasat de acel feroce dogmatism şi păşunism, de care era plină literatura română. Spun “ciudat” pentru că, prin 1958, V. Voiculescu era închis pentru faptul că scria sonet, sau pentru faptul că scria proza aceea de încărcătură magică, sau Blaga începea să fie urmărit pas cu pas. Printre toate relele, însă, a bătut un vînt proaspăt. Redacţia era pe strada Horea şi, credeţi-mă, reprezenta şi pentru clujeni un loc important. Era bine, pentru că s-a pornit bine. Cu respectarea clasicilor, cu încercarea de a apropia toate valorile moderne ale scrisului românesc. Îndată ce s-a putut, i-am publicat pe Lucian Blaga, G. Bacovia, Ion Agârbiceanu sau G. Călinescu. Din întîlnirea dintre aceştia cu prospeţimea tinerelor generaţii şi tot ce a dat mai bun intelectul s-a născut specificul Stelei. O literatură neconformistă, deschisă înspre nou, care, totodată, nu uită criteriul valoric. Această formulă a permis ca revista să fie mult mai imună la compromisurile care se practicau şi care erau impuse, prin articolele de îndrumare şi prin toate şedinţele cu participare de la Comitetul Central, de la Uniunea Scriitorilor, dinspre reviste mai înfeudate din Bucureşti. Eram criticaţi şi ne luam, formal, angajamente, pentru ca apoi să fim din nou supuşi”greşelii”. Şi criticaţi din nou. Dar noi ne urmam calea şi după ce am fost împuţinaţi. Devenit redactor şef, am încercat să ţin vechea linie, care mi s-a părut cea mai bună, a respectării tradiţiei, cu accent pe modernitate, ca impactul compromisurilor să fie minim. Au fost mai puţine polemicile, decît în vremurile în care revista era conducsă de A.E. Baconsky – om de mare anvergură, dezinvolt, cu simţ al valorii. Comportamentul impetuos al lui Baconsky venea dintr-un suflet curat, dintr-un talent adevărat şi o personalitate deschisă spre cultura universală.

– Care este povestea denumirii Stelei?
– În ’54, credeam că putem schimba profilul revistei. Vroiam s-o aşezăm mai ferm într-o roză a vînturilor de mai mari deschideri. Trebuia să schimbăm şi titulatura de Almanah. Deliberările au condus la denumirea de Luceafărul. Trebuia să confirmăm o continuitate şi, totodată, să ne apărăm de acuzele ce ni se aduceau. N-a fost să fie. Veneau indicaţii de la partid, de la Uniunea Scriitorilor… şi lucrurile se băteau cap în cap. Aşa că eram dispuşi să schimbăm titlul, numai să poată apărea revista. S-a întîmplat ca Beniuc să vină cu o propunere valabilă, se pare. Beniuc va intra în nişte jocuri murdare, după cum se ştie, şi îl va ataca pe Blaga. Dar, acum, ţinea la gruparea scriitorilor din Cluj. El a sugerat titlul. Spunea: oficialii se vor gîndi la… lagărul socialist, unde era plin de… stele: la ruşi, la unguri, la… Noi însă ne-am gîndit la poezia La steaua…, că acolo e-o cale atît de lungă, unde nu ajunge oricine. Şi, mai era şi umbletul cu steaua în tradiţia populară. Vestea că se naşte Cristos… A fost o ursire bună.

– Aveaţi posibilitatea să… jonglaţi între Cluj şi Bucureşti. Care erau modalităţile cenzurii de a vă sîcîi?
– Revista era mereu supravegheată. Era necesar, în socotelile toate, să existe o revistă românească mai de relief. Era modalitatea indirectă de a se arăta că şi la noi este libertate. Revista era şi trebuia să fie, dar şi mereu îndemnată să se alinieze după calapodul minţilor ideologice de atunci. Am aplicat metoda negocierilor. Şi a dialogului. Argumentam că trebuie păstrate esteticul şi independenţa scriitorului, un element de distincţie inclusiv în formatul revistei. Şi, de cele mai multe ori, am reuşit. Să arătăm că sîntem noi înşine, şi, totodată, parteneri de dialog în această bătălie de a fi parte componentă a culturii din vremea respectivă. Formula cenzurii a devenit, la un moment dat, draconică. Erau mulţi. Cenzori, vreau să spun. Dar exista şi posibilitatea de a  folosi relaţia cu mai mulţi şi să stîrneşti ambiţia lor, la anumite individualităţi din sistemul cenzurii, să-şi arate superioritatea intelectuală, unul faţă de un altul. În felul acesta am reuşit să apărăm şi să salvăm anumite texte. Dar asta nu înseamnă că cenzura nu funcţiona. Bunăoară, la un moment dat, noi trebuia să tragem 6 şpalturi: unul pentru Judeţeana de partid, la secţia de propagandă; unul pentru Direcţia presei de la Cluj; unul la Uniunea Scriitorilor, unde s-a făcut o secţie de dirijare a presei; şi, în fine, la secţia de propagandă a Comitetului Central al PCR. Al şaselea şpalt era pentru corectura noastră. După ’75-76 s-a mai constituit un grup de cenzură la nivelul Consiliului Culturii. După ce se totalizau părerile din toate aceste locuri, primeam bunul de tipar. După ce vedeai ce s-a scos, începeau bătăliile telefonice, pledînd pentru cauza unui anumit text. Adesea am dejucat manevrele cenzurii. Dar, de cele mai multe ori nu reuşeam.

– Aveaţi informatori în redacţie. Şi turnători. Şi, mă gîndesc, că mai totdeauna redactorul şef era de vină.
– Nu ştiam chiar exact. Am aflat mult mai tîrziu cum priveau cei din subteran strădaniile de a face o literatură adevărată, de a promova valorile. .

– Între timp aţi pus cărămidă peste cărămidă la închegarea operei dumneavoastră.
– Am crezut, cu tărie, că pot exprima ceva prin poezie. Scrisul poetic este neîntrerupt. Dar au fost şi momente ale spontaneităţii. Şi momente de efort. Din confruntarea cu misterul existenţei. Din întrebările cotidiene. Aşa se naşte orice poezie. Mereu în starea de graţie. Mi-am însuşit şi eu conduita lui G. Călinescu. Scriitorul nu este numai un interpret. Ci şi un compozitor. Şi am căutat să găsesc toate mijloacele de exprimare ale scrisului. Nimeni din redacţie nu era scutit să scrie o notă sau o recenzie. Poetul misterios şi ciudat, care trăieşte numai în transă, nu era cultivat la STEAUA. Trebuia să fie şi un reporter, şi un critic, capabil să se pronunţe. Să reflecte asupra lucrurilor. În acest orizont, în această paletă de exigenţe a evoluat şi angajarea mea în scris. S-a întîmplat să pot să-mi văd de actul poetic, să văd şi ceea ce s-a scris în poezia universală şi, mai apoi, să şi dau expresie unor mari opere poetice ale lumii. Contemporane sau de altădată. A apărut şi tentaţia traducerilor. Dar, de un al doilea plan, acestea, faţă de scrisul original. Este un fapt că poezia mea era cunoscută. Şi asta era bine. Faţă de anii de după ’89 cînd, în numele unei ieşiri în libertate, în numele dreptului de a nu te mai interesa de nimic, decît de propria ta afacere, a fost aruncat din copaie, cu apa specifică vremii de atunci, şi copilul, care era grija pentru valoare, pentru un cîmp de valori în cadrul culturii naţionale, grija pentru un tablou general al devenirilor care se manifestă în literatură. Acum asistăm la această poveste: pentru desluşiri de azi, s-au dat lupte ieri. Lumea nu ştie decît despre ea, despre clipă. Oameni de 30-40 de ani habar n-au despre multe lucruri. E ca în cele două versuri dintr-o poezie: “Veacul, cetatea, strămoşii, statul) joacă cu mine fripta”. Să mai vorbim oare şi despre altele? Ca bunăoară situaţia Legii dreptului de autor? Şi că ce face un scriitor este perceput ca o chestiune de orgoliu, ori o chestiune de manie? Oricine îşi poate publica o carte, o plăteşte şi oricine îşi poate plăti un om care să-l laude! În felul acesta a dispărut criteriul valoric.  Generaţiile scriu doar despre ai lor. O situaţie diferită faţă felul cum vedeau lucrurile generaţiile anterioare. E mult scăzut interesul pentru ce s-a făcut în alte epoci..

– Aveţi o disciplină anume a scrisului.
– Pe lîngă traducerile din lirica universală am scris, scriu şi proză. În ani am reluat această preocupare, iar prozele nu sînt evocative, memorii, ci se vor mai mult transpuneri de viaţă, imagini, lucrări literare de sine stătătoare.

– Cele “100 de sonete”, volumul tipărit în acest an…
– O revanşă. Multă vreme am mers spre poezia în vers liber, care venea din tradiţii europene, uneori însă cu o nostalgie pentru forma fixă, exactă, condusă de legi foarte severe, de la formă la conţinut. Am citit mai cu atenţie sonetul din diverse literaturi. Aşteptînd, desigur, emoţia aceea unică. Aşa s-a născut şi un interes mai recent pentru catren. O concentrare formidabilă… aşa că e aproape gata şi o asemenea carte. Am publicat proze, două volume, şi ar mai fi unul, poate pînă la sfîrşitul anului. Oricum, întreaga activitate te organizează şi te ţine într-o permanentă exigenţă. Şi nu prea stau de vorbă cu vîrsta, ci doar o supraveghez, ca să n-o ignor. Aşa că te afli în acelaşi joc, de forţe care s-au exercitat întotdeauna asupra ta. Dacă te afli…

***
Sfîrşit de toamnă mlădie în rochia-i de galben-auriu. Ştiu că am încercat să desluşesc un destin. Sigur, ar fi trebuit să existe o ordine. Şi mai mult spaţiu tipografic. Dar, poate, ţărmurile copilăriei sau ale maturităţii îşi vor găsi loc în memorii. Iar ospeţele de la masa regală a viersului şi iubirile de peste veac vor fi rînduite după vrere. Ca o petrecere, în trecere…
Radu VIDA