75 de ani de la înălţarea Coloanei infinite. BRÂNCUŞI INEDIT – „ARBORELE RETEZAT DIN RĂDĂCINĂ”

(O parabolă „scrisă” şi apoi „dăltuită”)

El, Arborele crescuse pe o singură rădăcină şi se tot înălţase, acolo, pe culme, pentru că (urmează o expresie ştearsă, tăiată), împrejurul său, se mai ridicaseră şi alţi copaci, oh, de o sută de ori mai bătrîni, iar umbrele lor ajunseseră (cuvînt şters) să îl împiedice să mai zărească soarele; însă, îl ajutaseră, în ciuda tuturor acestora – să se înalţe, fără să aibă spaima de furtună.

Apoi, peste foarte puţină vreme, devenise într-atîta de semeţ, aproape ca şi ceilalţi arbori, încît să se poată să se bucure şi el, acolo, pe înălţimi, de lumina soarelui. Şi se tot avînta, nebun de bucurie şi continua să se ridice, tot mai sus (expresie tăiată şi ştearsă), însă tot pe aceeaşi singură şi infimă rădăcină.

Şi, într-o anume zi, sosi şi tăietorul de lemne şi îi curmă pe toţi arborii cei semeţi, din jurul său.

Iar el rămăsese, acuma, de tot singur, în acel imens spaţiu (expresie tăiată şi ştearsă); apoi se coborî şi furtuna („la tempete.” Sic!). Iar el căzu, se prăbuşi cu zgomot, la fel ca şi ceilalţi arbori, pentru că nu se putuse rezema, decît pe acea singură şi infimă rădăcină.

Şi eu m-am dus, atunci, şi i-am adunat toate micile crengi, ramuri („branches”); şi le mai strîng, încă, şi acuma, aşa cum îţi strîngi şi îţi îmbrăţişezi fiinţa cea iubită – şi pe care simţi că nu îţi va mai fi sortit să o revezi, vreodată!…

Şi aşezîndu-mă, pe urmă, pe trunchiul bătrînului arbore, eu mi-am notat această poveste (a sa – cuvînt tăiat, şters), spre a o grava, a o ciopli, cu dalta, pe scoarţa (sa – expresie fixată între paranteze, urmînd probabil un adjectiv-epitet, indescifrabil), jupuită („ecorche”); fiindcă tot speram să reuşesc să găsesc eu vreun trecător, în stare să se amuze şi să reţină – să ia aminte, descoperind, apoi descifrînd acea poveste („histoir.” Sic!).

Şi chiar în vreme ce eu scriu această istorisire („que je note cette histoire”; Sic!), patru tinere fete au şi ţîşnit, pe lîngă mine, rătăcitoare, cumva; şi m-au întrebat, repede, despre calea, ce le-ar fi ajutat să iasă din hăţişurile acelei Păduri; iar una dintre ele, tocmai mi se plînsese că nu reuşeşte să-şi spargă aluna (la „noisette”), pe care o găsise, pe drumul acela.

Şi chiar am reuşit să i-o sparg, în acest chip: izbind-o, cu braţul meu, pe trupul acelui arbore smuls, curmat, tăiat, din rădăcină. Iar ea, domnişoara cu aluna, mi-a mulţumit; şi îmi părea voioasă, încît (cuvînt şters); însă celelalte fete încă rîdeau şi se veseleau, şi ele; şi rîdeam şi eu – rîdeam împreună, cred că păream şi puţin confuzi, astfel, rîzînd întruna; iar ele, fetele, au pornit, pe urmă, pe cărarea aceea strîmtă, cumva, parcă împotriva voinţei lor!…

Şi, ajungînd acolo, pe creasta acelui munte, domnişoarele s-au mai oprit, puţin, îngîndurate, toate deodată, spre a mă mai privi, încă, pe mine şi avînd, cumva, un aer, aşa, toate împreună; ca de stană de piatră!… („… Un air d’une piere!…” Sic!)

Şi abia, mai pe urmă, după o oarecare vreme, ele au părut să se grăbească, în sfîrşit; însă fără ca să mai rîdă. Şi cum erau, deja, foarte departe, acuma, spre partea cealaltă a Muntelui, –

Eu m-am întrebat, repede: de ce, oare, nu le-am dăruit, lor, domnişoarelor acelora, sau uneia din domnişoarele acelea – portocala mea, pe care tocmai o adusesem cu mine, în acea călătorie, de la Paris?!…

*

RESTAURATIO. RESTITUTIO

„L’Arbre deraciné – Arborele dezrădăcinat” rămîne unul din cele mai complexe texte literare, referitoare la el însuşi, din Aforismele, maximele şi însemnările scrise, aparţinînd sculptorului Constantin Brâncuşi. Folosind parabola antică a bărbatului-arbore, aceasta reprezintă, în acelaşi timp, arhetipul capodoperei sale, Coloana fără sfîrşit. Manuscris al lui Brâncuşi, întinzîndu-se pe cinci pagini, de caiet mic, de tip italian (pe care el a mai scris şi alte poezii, cu caracter „avangardist”: Portretul unui poet, Poem cu trei vederi suprapuse, spre port, O naraţiune bizară, Poem abscons, fără punctuaţie etc.), acest text nu poate fi datat cu exactitate, nici pînă azi.

„Arborele tăiat din rădăcină” a fost publicat, de trei ori, în franceză, însă incomplet, fragmentar, în BRÂNCUŞI (Album, cu o Prefaţă de Pontus Hulten, Ed. Flamarion, 1986, p. 210, conţinînd o parte din Arhiva, păstrată de familia Istrati-Dumitrescu.) Apoi, de Doamnele Doina Lemeny şi Sorana Georgescu Gorjan, în Dation Brâncuşi (2003, p. 90) şi, respectiv, Aşa grăit-a Brâncuşi (p. 148).

Vom încerca să datăm acest poem-parabolă, semnat de Constantin Brâncuşi – „par lui, même”. După o absenţă de opt ani, plin de nostalgii, sculptorul călătoreşte în România, între 16 septembrie şi 12 octombrie 1930. Este primit de primarul Dem Dobrescu, politician strălucit şi om cu studii la Paris, care îi propune construirea unei Coloane infinite, de 50 de metri înălţime, într-una din pieţele Bucureştiului. Dă şi un interviu, în „Cuvîntul”. Şi, în sfîrşit, se întîlneşte cu vechiul „grup dadaist”, de cîteva ori, la „Lăptăria lui Enache” (restaurantul tatălui poetului Gheorghe Dinu – Ştefan Roll), grup diriguit, pe atunci, de Saşa Pană. Poeţii avangardişti români l-au curtat, încă din 1916-1918; şi fiecare, în parte, l-a căutat şi vizitat la Paris (Tzara, Iancu, Voronca, Fundoianu, iar acum, în 1930, îi vin zilnic în Atelier, Victor Brauner şi Jaques Herold). Poetul şi reporterul Geo Bogza ne oferă, aici, cîteva detalii, ce nu au fost discutate, niciodată (a se vedea vol. Jurnal de copilărie şi adolescenţă, 1987): Constantin Brâncuşi, care locuia la cam. 8 la hotel „Bulevard” îi anunţă pe prietenii săi „dadaişti” că va pleca la Paris, pe 12 oct., dimineaţa, din Gara de Nord… Şeful „grupului”, Saşa Pană, face un efort eroic, lucrînd şi noaptea în tipografie, spre a scoate o „ediţie jubiliară – URMUZ”. În preziua plecării sculptorului, Pană le oferă cîte un exemplar, imprimat pe hîrtie cretată, specială, numită „Chamois”; şi, fiind mai tînăr cu mult, Geo Bogza primeşte exemplarul, numerotat cu cifra… 25!… din Pagini bizare. Poetul Jurnalului de sex şi „reporterul frust”, „modernist”, îl priveşte, cu „fascinaţie”, pe sculptorul care îi pare „tăcut”, „modest”, în comparaţie cu „gloria sa internaţională”. Şi îşi ia la revedere întregul grup de la Brâncuşi, acolo, în scara „Orient-Expresului”.

Acum, în oct.-nov.-dec. 1930, Brâncuşi elaborează cea mai înaltă Coloană fără sfîrşit, conservată şi actualmente, în Atelier, dintre toate, catalogată de Sidney Geist – „Coloana infinită Bucureşti”, concepută pentru o „piaţă a Capitalei”. Tot acum, ciopleşte în stejar, „fără a o termina”, sculptura „Spiritul lui Buda – Regele Regilor”. Apoi toarnă în gips o monumentală Coloană a Sărutului. Şi e de observat un lucru cardinal: toate aceste viziuni sînt verticale şi tăinuiesc înlăuntrul lor arhetipul copacului (arborelui).

– „Nimic nu se înalţă în umbra măreţilor arbori!”, afirmase el. „Copacul din faţa ta e un bunic înţelept şi sfătos; vorba daltei tale trebuie să fie iubitoare. Numai astfel îi poţi mulţumi”.

Poemul parabolă „Arborele retezat din rădăcină” e structurat din două etaje ale expresivităţii poetice (şi ale interpretării): sculptorul şi viaţa sa de emigrant („crescînd pe o singură, infimă rădăcină”) şi cel ce se sacrifică, în faţa lui Dumnezeu, pentru viziunile sale, asemenea unui eremit, fără familie, rămînînd un suflet ne-lumit (minicapitolul fetelor, în pădure, simboluri nu îndestul de absconse: al alunei şi al portocalei – „pe care el nu a putut-o oferi!…”).

Această parte a doua a poemului-parabolă, Brâncuşian, a fost ocolită de traducători, istorici de artă şi cercetători, din pricina complexităţii sale „psihanalitice” şi… „avangardiste”! Arborele tăiat din rădăcină face parte din cele aproximativ 30 de poeme, pe care sculptorul le numeşte, ironic, „dadaiste”; şi care probează, irefutabil, că pe lîngă „poet al pietrei” – „al materiei”, C. Brâncuşi a fost (şi) un creator de viziuni poetice, scrise (nu doar de legende, fabule, zise „orale”). Iar în centrul poemului Arborelui sînt structurate (şi) două simboluri fundamentale (al scrierii – pe scoarţa jupuită a Copacului; şi al dăltuirii, al cioplirii. Aşadar: al Poetului-scrib şi al Sculptorului-pietrar, constructor de temple, catedrale, arhetipuri ale civilizaţiei).

În volumul său Brâncuşi. O biografie, scriitorul Al. Buican numeşte partea a IV-a a cărţii sale: Copacul smuls din rădăcină şi socoteşte această parabolă poetică un… reportaj (adică un gen şi text… literar); sculptorul se plimbă printr-o pădure (Boulogne?), asemănîndu-şi viaţa de emigrant cu cea a unui copac, adăugînd, prozaic: „în această stare, de unul singur, artistul întîlneşte un grup de fete, care îl întreabă, ca un simbol, cum să iasă ele din pădure?” (pg. 416).

Viziunea artistică, închinată mitului Arborelui, nu aparţine numai unui revoluţionar al plasticii universale şi Avangardelor, la începutul sec. XX, la Paris, ci şi unui poet, unui autor de expresie scrisă; viziune care va culmina cu nesfîrşita Columnă – „a Cerului”, din Ansamblul de la Tîrgu Jiu, din 1937-38.

[Pentru rafinaţii gramaticii stricte şi ai ortografiei, am indicat cu sic! cîteva infime greşeli de limbă, comise de sculptorul-poet, pe aceeaşi pagină; însă insistăm: nu aceasta e pricina pentru care copacul-parabolă nu a fost niciodată tradus, da capo al fine; ci din cauza unicei sale complexităţi; şi a coincidenţei cu revoluţia dadaiştilor. Nu este o viziune a ratării, a retezării, a frîngerii, a curmării.

Arborele retezat din rădăcină a devenit Coloană infinită, cale spre Dumnezeu… revelîndu-ne CERUL!…]

Astfel, în această toamnă a anului 1930 putem data această scriere importantă.

Constantin ZĂRNESCU