2525 de ani de la intrarea în istorie a strămoşilor noştri, geto-dacii

Anul 1986 a marcat împlinirea a 2500 de ani de la primele lupte atestate documentar, pe care strămoşii noştri, geto-dacii, le-au purtat împotriva armatei perşilor conduşi de regele Darius I a lui Hystapes, în anul 514 a. Chr., care a pătruns pe pămîntul Dobrogei de azi. Numeroasa armată persană a pătruns în Dobrogea urmare a unei mari expediţii împotriva triburilor scitice în nordul Mării Negre.

Informaţia privind confruntarea militară din anul 514 a. Chr. nu este una oarecare, ci una de primă importanţă pentru istoria românilor, căci aceasta este menţionată de Herodot din Halicarnas, părintele istoriei, care-i descria pe geto-daci „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, singurii care „luaseră hotărîrea îndrăzneaţă” de a-l înfrunta pe temutul rege persan Darius I. Astăzi se cunoaşte cu lux de amănunte că geto-dacii sînt unul şi acelaşi popor, geţii, locuind la sud şi est de lanţul carpatic, de aici şi denumirea geografică de Podişul Getic, iar dacii la nord şi nord-vest, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş pînă la Dunărea mijlocie, în sudul şi estul Slovaciei de azi, sudul Poloniei, iar geţii pînă la rîul Tyras (Nistru), şi mult dincolo, iar la sud pînă în Munţii Haemus (Balcani). Geograful antic Strabo afirmă limpede că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă.

Pasajul despre geţii dobrogeni care l-au înfruntat pe regele persan Darius I este înscris în Cartea a IV-a a istoriilor lui Herodot. El cuprinde patru paragrafe (IV, 93-96) al căror conţinut este bine să ni-l reamintim, fără a-l reproduce în întregime, astfel: După ce a trecut Bosforul, Darius a străbătut pămîntul Traciei prin ţara odrişilor (IV, 89-92), şi „înainte de a ajunge la Istru îi supune mai întîi pe geţii care se cred nemuritori” şi care „fiindcă s-au purtat nechibzuit [înfruntîndu-l] au fost îndată supuşi, [deşi sînt] dintre traci cei mai viteji şi cei mai drepţi”.

Mai ’nainte, Herodot relatase că triburile tracice ale skyrmiazilor şi nipseilor, care locuiau mai sus de oraşele Appolonia şi Mesembria (lîngă Burgas), s-au predat fără luptă lui Darius. Următoarele trei paragrafe (IV, 94-96) tratează despre credinţele geţilor, fiind o completare a afirmaţiei făcute mai sus, că geţii, care se cred nemuritori sau mai corect iată modul prin care se cred nemuritori. Este nu numai prima descriere a religiei urmaşilor noştri, dar şi cea care conţine cele mai semificative elemente ce stau la baza tuturor studiilor şi lucrărilor moderne despre această temă.

 Se poate totuşi deduce de aici, că cei care s-au încumetat să înfrunte uriaşa oştire persană – Herodot (IV, 87) vorbeşte de 700.000 de soldaţi şi 600 de corăbii, număr evident mult exagerat, dar chiar şi a zecea parte a acestui efectiv (menţiunea reputatului istoric Alexandru Vulpe), tot imens apare pentru posibilităţile de sprijin logistic ale antichităţii – constituiau ei înşişi o forţă respectabilă, aptă să se opună unei asemenea expediţii militare.

În fruntea geto-dacilor, care, pînă la urmă s-au organizat în secolele II a.Chr. – I. d.Chr., într-un puternic stat, s-au aflat o serie de şefi de căpetenie de primă mărime: Zalmodegikos, Oroles, Rubobostes, Dromichaites, Deceneu, Comosicus şi alţii.

Întinderea maximă şi consolidarea statului dac, care a cunoscut o puternică înflorire şi viaţă economică şi socială, s-au manifestat în timpul regilor Burebista (circa 80-44 a. Chr.) şi Decebal (87-106 p. Chr.), ambii fiind temuţi de Imperiul Roman. În anul 28 a. Chr. romanii cuceresc Dobrogea. Presiunea la sudul şi gurile Dunării a durat din partea Imperiului Roman peste 130 de ani (28 a. Chr. – 106 d. Chr.), pînă la cucerirea unei mari părţi din Dacia, în urma a două mari războaie (101-102; 105-106) şi transformarea ei de către împăratul Traian (98-117 d. Chr.) în provincie romană, cu denumirea de DACIA TRAIANA.

Acest eveniment aniversar trebuie bine ştiut şi luat în calcul, căci anul 514 a. Chr. este unul de referinţă pentru noi, românii, prima menţionare scrisă ca unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, alături de greci, germani, francezi, spanioli ş.a., iar prin descoperirile arheologice, cu o vechime de peste 5000 de ani pe aceste meleaguri. DACIA, DACOROMÂNIA şi ROMÂNIA n-au fost şi nu sînt o ficţiune istorică, cum doresc unii istorici străini, răuvoitori şi falsificatori ai adevărului istoric. DACIA, DACOROMÂNIA şi ROMÂNIA au fost şi sînt o realitate istorică ce s-a plămădit aici, la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră, o realitate vie, incontestabilă cu o bogată cultură şi civilizaţie materială şi spirituală, cu o identitate palpabilă, ancorată puternic în Europa după cucerirea romană din 105-106, dar şi în Evul Mediu, epocile modernă şi contemporană.

Geneza poporului român şi continuitatea sa în spaţiul carpato-danubiano-pontic i-au dat tărie şi putere să reziste tuturor vicisitudinilor istoriei, inclusiv marilor migraţii din secolele IV-XI. Formarea limbii române şi latinitatea ei este elementul de bază al structurii sale culturale, făcîndu-ne să fim buni fraţi şi prieteni în Ginta Latină, cu spaniolii, francezii, italienii, portughezii ş.a. precum frumos şi temeinic susţine marele poet Vasile Alecsandri în poezia sa cu acelaşi titlu.

Împlinirea în acest an a 2525 de ani de la prima atestare documentară scrisă despre strămoşii noştri trebuie să ne întărească convingerile în tăria, puterea şi existenţa noastră ca stat naţional, unitar, independent şi indivizibil, cu toate obligaţiile şi drepturile ce ne revin în cadrul structurilor politico-militare ale NATO şi Uniunii Europene, în condiţiile în care fiecare avem, ca cetăţean şi român, datoria morală şi de suflet de a ţine la coeziunea şi unitatea naţională.

Dr. VASILE TUTULA