205 ani de la naşterea fondatorului României moderne

Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, primul domnitor al Principatelor Române (1859-1866), s-a născut la Bârlad, la 20 martie 1820, fiind descendentul unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova. A studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Şi-a continuat studiile la Paris, unde în 1835, a obţinut bacalaureatul în litere. A urmat cursuri de drept şi medicină la Pavia şi Bologna, pe care nu le-a finalizat. A revenit în ţară şi a intrat în armată, pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837), cu gradul de cadet. A plecat, din nou, la Paris, în februarie 1840. S-a căsătorit, în primăvara anului 1844, cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza, indică ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

S-a alăturat revoluţionarilor moldoveni adunaţi la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iaşi, unde s-a pronunţat pentru realizarea unui program de reforme, dar şi pentru înarmarea participanţilor în vederea obligării domnului Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Mica mişcare revoluţionară a fost înăbuşită, participanţii au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alţi şase revoluţionari, au reuşit să se refugieze, beneficiind de ajutorul consulului englez din Galaţi pentru a ajunge la Brăila. De aici, au obţinut paşaportul austriac şi au trecut în Transilvania, unde Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj (3/15-5/17 mai 1848). Ajuns, apoi, în Bucovina, a organizat la Cernăuţi, la 29 mai/9 iunie 1848, un comitet revoluţionar, Mihail Kogălniceanu fiind însărcinat cu redactarea unui program de revendicări sociale şi politice. Din cauza epidemiei de holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns apoi la Paris, şi, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii, notează lucrarea ”Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).

Alexandru Ioan Cuza a ocupat, în perioada 1842-1959, importante funcţii în justiţie şi administraţie. A fost preşedinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851) şi pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857). A demisionat din funcţia de pârcălab, în urma falsificării alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857) de către caimacamul Nicolae Vogoride, un gest cu importante ecouri atât în ţară cât şi în străinătate. Alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câştigat de unionişti: din 83 de deputaţi doar doi s-au pronunţat împotriva Unirii. Ales deputat de Galaţi, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor, prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei.

Caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride, care dorea să-l aibă de partea sa pe Cuza, l-a reintegrat în armată, cu gradul de sublocotenent (martie 1857). L-a avansat, apoi, la gradul de locotenent, de căpitan, maior şi colonel în august 1858. A fost numit ajutor al hatmanului (septembrie 1858) şi, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei (Catargiu, Sturdza şi Panu), Alexandru Ioan Cuza a devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul oştirii moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze.

În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât şi în Ţara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei. În dimineaţa de 24 ianuarie / 5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, la hotel Concordia, fără a încălca formal Convenţia de la Paris (10/22 mai- 7/ 19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.

La 1/13 aprilie 1859, după o serie de demersuri politico-diplomatice, Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (26 mart.-25 aug. 1859) a recunoscut, în mod excepţional, de iure, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Poarta au recunoscut, la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul domniei lui Cuza. Abia spre sfârşitul anului 1861, după îndelungi şi controversate dezbateri, Conferinţa reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în problema unificării politice şi administrative a Principatelor, hotărârile ei regăsindu-se în ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei” din 22 noiembrie 1861. În Proclamaţia către naţiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la cunoştinţă că ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată… Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie”, potrivit ”Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne. Între 1859-1861, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări, trecând dintr-o capitală într-alta (aşa cum stabilise Convenţia de la Paris din august 1858). Desăvârşirea unităţii celor două ţări a constituit, de la început, principalul scop al politicii Principatelor. Au fost unite serviciile de vămi ale celor două ţări într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost, de asemenea, contopite. Municipalitatea şi poliţia din Focşani, oraş situat pe fosta graniţă, au fost unificate. Când s-a luat în discuţie problema Capitalei ţării, Bucureşti – calificat de Kogălniceanu „inima României” – s-a impus în acest sens. De altfel, oraşul a adoptat, din 1859, stema vulturului şi a zimbrului, între autorităţile celor două ţări s-au stabilit legături directe, fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine. Ziua de 24 ianuarie a fost stabilită zi de sărbătoare naţională, potrivit lucrării ”Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

Procesul de integrare s-a desfăşurat şi la nivel militar, depăşindu-se astfel prevederile Convenţiei. În primăvara anului 1859, unităţi muntene au fost trimise în Moldova şi altele moldovene aduse în Ţara Românească. S-a convocat la Focşani o comisie moldo-munteană pentru înlăturarea deosebirilor existente privind uniformele. Armatele celor două ţări au fost strânse, în vara anului 1859, în tabăra de la Floreşti. Cu acest prilej, generalului Milicescu i s-a dat comanda celor două armate, iar doctorul Carol Davila a fost numit medicul lor superior. Ulterior, domnitorul însuşi a preluat comanda, fiind creat, apoi, un stat major unic. În 1860 s-a uniformizat instrucţia şi s-au organizat în Bucureşti detaşamente model, s-au unificat ambele intendenţe şi administraţii militare, iar generalul Florescu a fost numit ministru de Război în amândouă ţările, fiind cel dintâi ministru comun. S-a mai organizat şi un regiment de geniu, compus dintr-un batalion muntean şi altul moldovean.

Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat, în anii 1859-1861, un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia întărită şi, totodată, se pregătea viitoarea independenţă politică. Statul naţional român se consolida. Conferinţa reprezentanţilor Puterilor Garante a recunoscut la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă a făcut-o în mod excepţional, iar Turcia şi Austria au făcut-o doar pe timpul domniei lui Cuza. O vizită a acestuia la Constantinopol, în septembrie-octombrie 1860, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui şef de stat, a îmbunătăţit raporturile cu sultanul. Alte demersuri politico-diplomatice iniţiate de Cuza, prin trimişii săi, la Paris, Berlin, Torino, Viena, Londra au avut rezultate pozitive şi reprezentanţii Porţii Otomane şi ai Puterilor Garante, reuniţi în septembrie 1861, au acceptat în mare parte Memoriul domnitorului de consolidare a Unirii, ceea ce îngăduia acestuia, ca la 24 ianuarie/5 februarie 1862, să deschidă, la Bucureşti (de acum înainte unica capitală a ţării), şedinţa primului Parlament al României, şi, de asemenea, denumirea oficială a noului stat. Cu acest prilej, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună – ”Unirea definitivă a Principatelor”, arată lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Primul guvern unitar al României, condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ian./3 febr.-8/20 iunie 1862, când a fost asasinat), a evitat luarea în dezbatere a chestiunii rurale, trecând la adoptarea unor măsuri de organizare a statului. Printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 26 ianuarie/7 februarie 1862, departamentele fostului guvern din Moldova au fost desfiinţate, fiind înlocuite, în mod provizoriu, prin directorate. Legile fiscale au fost unificate, s-a extins legea procurorilor în Moldova etc. Şi în timpul următorului guvern, condus de Nicolae Kretzulescu (12/24 iun.1862-30 sept./11 oct.1863), s-a evitat discutarea problemei agrare. S-au avut în vedere unificarea sistemului sanitar, crearea Direcţiei Generale a Arhivelor Publice, crearea unui Consiliu al Instrucţiunii Publice.

Cea mai bogată perioadă în realizări social-economice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea a guvernului Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863-26 ian./7 febr. 1865). Într-o perioadă scurtă de timp, au fost adoptate o serie de legi importante, între care Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864).

În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuţia Adunării chestiunea rurală, guvernul său susţinând desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu, la 13 aprilie 1864, care şi-a prezentat demisia. Domnitorul a respins demisia şi a dizolvat Adunarea, la 2/14 mai 1864, un act cu o serie de urmări. Pe plan intern, aspectul pozitiv a fost reprezentat de desăvârşirea reformei agrare, iar cel negativ, de cel al instituirii domniei personale, în timp ce, pe plan extern, puterile garante au recunoscut Principatelor Unite dreptul de a-şi modifica singure statutul de organizare. La graniţe, Austria şi Rusia aveau masate unităţi militare importante, ministrul de Externe al Marii Britanii era dispus să accepte o ocupare a ţării de către otomani, iar ministrul de Externe al Porţii cerea, la 6/18 mai, să se stăvilească „încălcările” prinţului Cuza. Totuşi, rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri şi declaraţii să nu aibă urmări practice, mai ales că domnitorul beneficia în această privinţă de sprijinul naţiunii, notează lucrarea ”Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

În urma plebiscitului organizat la 10/22-14/26 mai 1864, au fost aprobate o nouă Constituţie numită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care întărea prerogativele domneşti şi o nouă lege electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului. În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancţionat şi promulgat Legea agrară, prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, limitându-se însă pământul expropriabil la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani. Aplicarea legii a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri inferioare calitativ, notează lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Alte decrete, care au contribuit la procesul de desăvârşire a statului modern român, priveau reorganizarea Curţii de Casaţie, constrângerea corporală pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export, introducerea sistemului metric (s-a aplicat începând cu data 1/13 ianuarie 1866), înfiinţarea Camerelor de Comerţ, a Şcolii de Poduri şi Şosele, exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare însemnătate a fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864 (intrat în vigoare în 1/13 decembrie 1865), întocmit de o comisie de jurişti, care au folosit drept model Codul Napoleon, Codul civil italian şi unele norme juridice autohtone. Prin această lege, proprietatea privată şi procesele de modernizare a societăţii au fost consolidate. Proiectul de lege „asupra organizării instrucţiunii publice din România” fusese votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, Legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată la 5/17 decembrie 1864 – prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

Noul cabinet Nicolae Kretzulescu (2/14 iun.1865-31 ian./11 febr.1866) a pus în vigoare legea organizării judecătoreşti, a stabilit aplicarea Codului Civil de la 1/13 decembrie 1865 şi a monopolului tutunului de la 1/13 august 1865. La începutul lunii iulie intra în vigoare Convenţia telegrafică româno-austriacă şi tot atunci avea loc aderarea Principatelor Unite la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris. Încheierea şi ratificarea unei convenţii de extrădare româno-austriacă şi recunoaşterea de către un număr de state europene, între care Austria şi Belgia, a dreptului românilor de a achiziţiona proprietăţi imobile au fost reale succese ale acţiunilor diplomatice româneşti din aceeaşi vreme.

În tot acest timp, moşierimea conservatoare, lovită prin aplicarea reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre „monstruoasa coaliţie”, care se reanima. Neînţelegerile dintre liberalii-moderaţi, grupaţi în jurul lui N. Kretzulescu, şi liberalii-democraţi, conduşi acum de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului. Abuzuri şi nereguli administrative şi mai ales agravarea situaţiei economice au contribuit şi ele la creşterea nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi ale populaţiei. Pe de altă parte, în urma desfiinţării de fapt a jurisdicţiei consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal de către Cuza, Puterile garante, în special Franţa, Marea Britanie şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză independenţa ţării. Domnia lui Cuza era pusă în discuţie pe plan extern încă de la sfârşitul primăverii anului 1865.

Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnitorului, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice la 11/23 februarie 1866 şi să părăsească ţara. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de abdicare în care se afirma că potrivit ”dorinţei naţionale” depunea ”cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008). Puterea a fost preluată de o locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

Fostul domnitor al Principatelor Române şi-a petrecut restul vieţii în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florenţa, şi a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat în comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost aşezate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde se află şi astăzi.