2012 – an fatidic?

El Pais

După teribilul an 2011, o înrăutăţire rămîne posibilă, previne politologul José Ignacio Torreblanca. Criza i-ar putea obliga pe cei Douăzeci şi Şapte să aleagă între Grecia şi Marea Britanie. Şi din nou, totul se va decide la Berlin.

“Dacă euro dispare, Europa dispare”, a prevenit cancelarul german Angela Merkel în faţa membrilor partidului său întruniţi la Leipzig, în noiembrie 2011, atunci cînd ea a descris situaţia ca fiind “cea mai dificilă de la Al Doilea Război Mondial încoace”. Şi avea dreptate: consecinţele unei dezmembrări ale zonei euro ar fi atît de profunde, încît nu s-ar mărgini la probleme monetare, ci ar lovi din greu piaţa internă şi principalele politici comune, inclusiv politica externă, nimicind astfel mai multe decenii dintr-o construcţie europeană laborioasă.

“Criza scaunului gol” în timpul anilor 1960, “Euro-scleroza” din anii “70, începutul declinului economic şi tehnologic faţă de Statele Unite şi Japonia în anii “80, revenirea lagărelor de concentrare şi purificării etnice în anii “90, eşecul referendumurilor constituţionale din Franţa şi Olanda la începutul anilor 2000: UE nu se află la prima ei criză, dar niciuna dintre cele precedente nu i-a ameninţat existenţa în sensul propriu al cuvîntului.

Criza a revelat de asemenea multe slăbiciuni. Presupusă a fi tot atît de solidă precum edificiile impunătoare care pot fi văzute pe bancnotele euro, dar care (a fost oare un semn prevestitor?) nu există în realitate, uniunea monetară s-a dovedit incapabilă să gereze vijelia, ca şi cum nu ar fi fost concepută să funcţioneze decît pe vreme senină. În sfîrşit, firul identitar aproape invizibil, dar vital, de care se ţine Europa a suferit în egală măsură: solidaritatea şi proiectul comun, bazate pe o viziune împărtăşită a trecutului şi viitorului laolaltă, au fost puse la grea încercare. Se poate chiar spune că au fost înlocuite de cele mai rele prejudecăţi şi stereotipuri culturale, pe care le credeam demult îngropate, între Nord şi Sud, Est şi Vest, catolici şi protestanţi. Gestionarea crizei ar putea avea o lozincă: “Prea puţin, prea tîrziu”.

Din punct de vedere instituţional, UE este de asemenea foarte slăbită, acum că Germania şi Franţa au optat, fără menajamente sau complexe, pentru un mod de funcţionare interguvernamental, şi au împins deoparte instituţiile europene (mai ales Comisia şi Parlamentul), precum şi metoda aşa-zisă “comunitară”, care pînă acum s-a dovedit a fi singura modalitate de a asigura un echilibru între mari şi mici, bogaţi şi săraci, Nord şi Sud.

In extremis, atunci cînd anul se apropia de sfîrşit, Banca Centrală Europeană a evitat ca economia europeană să se prăbuşească, inundînd piaţa bancară cu lichidităţi. Ea a dat astfel dreptate tuturor celor care afirmau că presiunile asupra datoriei suverane nu erau cauza, ci consecinţa unei crize financiare, care, din cauza greşelilor în concepţia şi funcţionarea zonei euro, a sfîrşit prin a răpune întreaga UE. Decizia BCE a salvat Uniunea, cel puţin pentru moment, dar nu a rezolvat problemele de fond, care nu au dispărut şi care vor trebui înfruntate în 2012.  Este vorba de pildă despre incapacitatea de a separa moneda euro de UE, astfel încît eşecul uneia să nu provoace prăbuşirea celeilalte. Deci, atunci cînd, anul acesta, grecii şi britanicii vor reveni la masa negocierilor, UE se va confrunta cu aceeaşi dilemă ca în 2011: ieşirea grecilor din zona euro, ale cărei consecinţe ar fi teribile, sau o ruptură ireversibilă cu Marea Britanie, care ar pune în pericol unitatea pieţei interne şi ar slăbi poziţia UE în lume.

Viitorul Europei totuşi nu se va decide în periferie, în Grecia sau în Marea Britanie, ci, logic, în centrul său. Guvernul german persistă să analizeze criza într-un fel care îi împiedică rezoluţia, întrucît, după cum am văzut, criza impune o schimbare a normelor zonei euro şi mai ales o împuternicire a BCE cu un nou mandat şi cu posibilitatea de a emite euroobligaţiuni. La Berlin, Angela Merkel a trebuit să se lege cu bună ştiinţă nu de unul, ci de doi piloni: o opinie publică foarte reticentă faţă de uniunea monetară şi o Curte Constituţională ostilă proiectului de integrare europeană.  Astfel, acum, că BCE şi-a schimbat părerea şi a decis să salveze sistemul financiar, toate privirile se vor întoarce spre Germania pentru a afla dacă Berlinul are intenţia să încerce să conducă Europa pe baza îndoielilor, reticenţelor şi temerilor sale, sau bazîndu-se pe o viziune constructivă şi pe termen lung a continentului.