1918: Făurirea României Mari (I)

Momentul istoric pentru făurirea României Mari s-a ivit la sfîrşitul primului război mondial, într-un climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a prăbuşirii imperiilor multinaţionale: Ţarist şi Austro-Ungar.

Căderea autocraţiei ţariste, în urma revoluţiei revoluţiei ruse din anul 1917, şi instaurarea regimului comunist au amplificat tendinţele centrifuge ale popoarelor oprimate din fostul imperiu ţarist, dornice de a hotărî liber asupra viitorului lor. Rînd pe rînd, între anii 1917 şi 1918, letonii, lituanienii, estonii, finlandezii ş.a. şi-au înfăptuit aspiraţiile naţionale.

Un proces revoluţionar s-a desfăşurat şi în Austro-Ungaria în toamna anului 1918, care a dus la dezintegrarea imperiului multinaţional, la formarea de noi state independente. Popoarele au respins cu hotărîre încercările Împăratului Carol I de a menţine imperiul într-o formă federativă.

În această mişcare a popoarelor, care se desfăşura pe largi spaţii, în condiţiile degringoladei imperiilor multinaţionale, s-a înscris şi lupta românilor pentru desăvîrşirea unităţii statale, prin alipirea la Patria Mamă a Basarabiei (la 27 martie 1918), a Bucovinei (la 28 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918).

Basarabia a fost primul teritoriu românesc cu care a început procesul întregirii naţionale.

În condiţiile marilor prefaceri politice din cadrul revoluţiei ruse din 1917, care a dus la abolirea autocraţiei ţariste, a puternicului proces revoluţionar ce a cuprins toate provinciile imperiului, precum şi a principiilor de libertate socială şi naţională, a dreptului la autodeterminare, proclamate şi revendicate de forţele naţiunilor asuprite, fruntaşii români din Basarabia – Pantelimon Halipa, Ştefan Ciobanu, Dan Ciugureanu, Constantin Stere ş.a. – au înţeles că a apărut posibilitatea unirii Basarabiei cu România, acţionînd în acest sens.

O lungă înlănţuire de evenimente, de fapte şi întîmplări, a avut loc atunci în Basarabia, în vederea obţinerii treptate a autonomiei şi independenţei, iar apoi unirea cu România.

Mişcarea de emancipare naţională din Basarabia a cunoscut un remarcabil progres prin organizarea la Chişinău (2-7 noiembrie 1917) a Congresului Ostaşilor Moldoveni, cu participarea a 989 delegaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentînd peste 300.000 de români basarabeni mobilizaţi pe toare fronturile, unde luptau sub steagul rusesc. Într-o atmosferă de avînt, Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, a hotărît constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.

La 2/15 decembrie Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie)6 februarie 1918 se trece la o nouă fază, superioară, Republica Moldovenească Independentă.

În iarna anilor 1917-1918, Republica Moldovenească traversa o profundă criză politică, socială şi naţională.

Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, refuză să-i recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia din Odessa şi Ţările Baltice, încerca să pună din nou stăpînire pe ea şi să instaureze puterea sovietică.

La 5 ianuarie 1918, trupele ruseşti, împreună cu formaţiunile bolşevice înarmate, ocupă Chişinăul, instalînd un comandament numit Frondotel, constituit din elementele cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti deţinuţi de drept comun. Frondotelul se considera guvernul legitim al Basarabiei ca provincie a Rusiei, în calitate de reprezentant al guvernului bolşevic de la Petrograd, negînd orice drept guvernului Sfatului Ţării. Se fac arestări şi chiar condamnări la moarte ale unor deputaţi din Sfatul Ţării. Membrii Consiliului Director erau împrăştiaţi în toată ţara. Sînt arestaţi membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei.

Grupurile bolşevice înarmate, care s-au alăturat armatei ruse, terorizau populaţia Basarabiei, dînd foc la proprietăţi, asasinînd pe burjui – proprietari şi arendaşi. Au fost distruse şi incendiate toate conacele şi instalaţiile moşierilor din judeţele Bălţi, Hotin şi Ismail.

În aceste condiţii dramatice, Blocul Moldovenesc, văzînd că numai cu forţe proprii nu putea să ţină sub control situaţia din Basarabia, a cerut ajutor militar României. Guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu, a hotărît să răspundă acestei solicitări. Astfel, la 8 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie 1918, armatele române intră triumfal în Chişinău, unde au fraternizat cu armata basarabeană.

Armata română a purtat lupte grele pînă ce au eliberat de bolşevici întreaga Basarabie. Cu mari jertfe umane au fost eliberate Tighina, Ismailul, Chilia, Vîlcovul, Cetatea Albă, Tiraspolul, Hotinul şi alte localităţi mai ales în sudul Basarabiei.

În această atmosferă de mari frămîntări, dar de data aceasta şi de mare entuziasm naţional, s-a ajuns la istorica zi de 27 martie 1918 cînd Sfatul Ţării a decis cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri unirea Basarabiei cu România. „Republica Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că norodoale singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Acest act a fost promulgat de regele Ferdinand şi aprobat de întreaga suflare românească.

Fructificînd condiţiile interne şi internaţionale favorabile, determinate de dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar ca urmare a înfrîngerilor militare suferite de armatele Puterilor Centrale, pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Galiţia şi, mai ales, puternicele mişcări de eliberare naţională şi socială a popoarelor oprimate, populaţia românească din Bucovina, anexată la Imperiul habsburgic în 1775, îşi afirma şi ea deschis voinţa de autodeterminare pînă la separarea de Austro-Ungara şi unirea cu Patria Mamă, România.

Curtea de la Viena avusese, la începutul lui 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea acestui proiect. Cînd naţionalităţile din Austro-Ungaria au început, în toamna anului 1918, să-şi revendice drepturile, Bucovina era ameninţată cu divizarea, întrucît ucrainenii erau hotărîţi să-şi asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi, în măsura posibilităţilor, a unor părţi ale zonei dintre Prut şi Siret. Integritatea teritorială a Bucovinei era ameninţată de intenţia ucrainenilor de a înfiinţa un stat autonom, care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea nordică.

De mare însemnătate în organizarea forţelor unioniste au fost lucrările Adunării Naţionale a românilor, desfăşurată la Cernăuţi, în ziua de 14/27 octombrie 1918, la care s-a declarat „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române” şi a hotărît „unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un stat naţional independent”, în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”. Absenţa unei referiri clare la unirea cu România se explică prin situaţia politică şi militară din acel moment. Puterile Centrale erau încă în război, la Vinea se menţinea – oricît de şubredă ar fi fost – autoritatea imperială, iar România se afla sub regimul păcii de la Bucureşti, adică nu era liberă pe mişcările sale.

A fost constituit Consiliul Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, avînd un Comitet Executiv prezidat de Iancu Flondor. De a doua zi, el a cerut guvernatorului austriac în Bucovina, Etzdororf, să tranfere putera noului organism, ceea ce contele a refuzat.

Confruntată cu primejdia divizării provinciei şi a dezordinii, din cauza agresivităţii legiunilor ucrainiene, Iancu Flondor a decis să facă apel la guvernul român aflat la Iaşi, pentru restabilirea ordinii. Noul guvern, prezidat de generalul Coandă, era hotărît să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv trimiterea de trupe, în care scop s-a ordonat Diviziei 8 Infanterie a generalului Zadik să intre în Bucovina. Legiunea ucraineană s-a retras precipitat, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire.

Consiliul Naţional Român, asumîndu-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărît la 31 octombrie/12 noiembrie crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, iar preşedintele Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 15)28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, la care, în afară de Consiliul Naţional Român şi Guvernul Bucovinei, au luat parte reprezentanţi ai consiliilor naţionale german şi polon, populaţia ucraineană fiind reprezentată de 13 primari şi delegaţi din localităţile unde au format majoritatea.

În unanimitate, Congesul a votat „unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei în vechile ei hotare, pînă la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

După încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, o delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 28 noiembrie 1918, pentru a înmîna regelui Ferdinand Actul Unirii Bucovinei cu România.

(va urma)

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN