1/2

RADU VIDA

Parcă ar fi o faptă de bravadă. O tentativă eroică. Un sacrificiu. Şi, cu toate acestea, Ministerul Educaţiei n-a făcut mare lucru. A tăiat 182 de specializări din  37 de instituţii de învăţămînt superior. Totul s-a realizat pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de ARACIP. În traducere liberă: Asociaţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Superior.  În paranteză fie spus, nu ştim ce a făcut pînă acum această… asociaţie. Dar putem presupune. A tăcut şi a ascultat în poziţie de drepţi de indicaţiile politicului. Care erau de-a dreptul… ordine. Să se facă aşa, să se păcălească pe dincolo, să se înfiinţeze, adică, cît mai multe facultăţi, sinecuri pentru unii şi alţii. Dintre ei. Sau dintre ai lor. Tot un drac. Pentru că spaţializările erau inutile, licenţele date de mîntuială, pregătirea – o temeinică pierdere de timp. Încununată, la sfîrşitul a trei ani şi o grămadă de bani, cu diplome, eliberate tot de Ministerul Educaţiei.
Spuneam că nu s-a prea făcut  mare lucru, deşi, trebuie recunoscut, s-a făcut un pas înainte. Lucru pe jumătate! Două sînt motivaţiile acestei afirmaţii.

În primul rînd, că s-au păstrat o serie de facultăţi inutile. Pe subiecte care ar trebui să fie cel mult acreditări pentru un master sau un postuniversitar de 3-6 luni. Nicidecum facultăţi de sine stătătoare, cu 3 ani de studii, plus alţi doi ani de master, başca doctorat.
După terminarea studiilor universitare, la un interviu, să zicem,  trebuie să poţi răspunde la o întrebare simplă. Ce eşti? În ce te-au specializat? Iar răspunsul nu poate, nu trebuie să fie eufemistic. Aşadar,  poţi să te declari medic, inginer, profesor, biolog sau contabil, terminînd una din specializările acestor facultăţi. Nu ştiu însă cum se poate răspunde la aceste întrebări simple, din moment ce ai absolvit bussines, management, studii europene şi de alte continente! Practic, cu aceste din urmă facultăţi, nu eşti nimic. Un mare „O”! Un om, matur deja, după 5 ani de stat sau chiulit prin respectiva facultate, care ştie de toate şi nimic. Care se poate mîndri doar cu faptul că prelungirea citoplasmatică a liceului de cultură generală s-a prelungit cu ani de studiu în care s-au făcut din toate cîte puţin şi nimic concret.

În al doilea rînd, nu consider că s-a făcut mare lucru (chiar prin această tăiere semnificativă din specializările învăţămîntului superior de stat sau particular) pentru că  învăţămîntul nu are o finalitate fericită. Mai exact, nu are acoperire pe piaţa muncii. Cu  alte cuvinte, nu este adaptat cerinţelor lumii moderne în care trăim şi nu există locuri de muncă suficiente pentru ca rezultatele muncii de 3+2 ani să se concretizeze în angajamente viabile. Atîta timp cît ingineri electronişti, constructori, fizicieni, matematicieni, ca să nu vorbesc de o serie de profesii umaniste, rămîn pe drumuri, fără nici o perspectivă de a găsi de lucru în specialitatea în care s-au pregătit, se cheamă că societatea şchioapătă, că nu există o viziune globală, atotcuprinzătoare în ceea ce se întîmplă cu tot ceea ce înseamnă armonia socială.

Reintroducerea examenului în universităţi pare o măsură bună. Dar e nevoie de grijă pentru reindustrializarea ţării şi, implicit, crearea de şcolarizări în feluritele meserii cerute de aceasta. Care, la rîndul lor, vor atrage şi meseriile ce acoperă aşa-zisele servicii.

Nu zic că-i uşor. Dar libera iniţiativă şi autonomia învăţămîntului trebuie corelate cu nevoile ţării. Iar acest lucru poate aduce un echilibru de competenţă şi resuscitarea adevărului după care „omul potrivit la locul potrivit” nu este o simplă ţîpuritură fără acoperire în realitatea imediată.