100 de ani de la nașterea poetului și pictorului Al. T. Țion

Al. T. ŢION. 100

Membru al Cercului literar Cluj-Sibiu, coleg cu I. D. Sîrbu, Ştefan Augustin Doinaş, Ita Ungur, Nicolae Balotă, avându-l profesor pe Lucian Blaga, Al. T. Ţion (n. 10 aprilie 1922) este azi un poet uitat. Nemeritat. Nefiind un îndrăzneţ al zilei în timpul Vieţii, despre poezia sa a scris doar Victor Felea, şi aceasta după moartea săvârşită prematur (17 septembrie 1982), recunoscându-se, poate, în  Al. T. Ţion – „un timid şi un retras, un marginal […], victima unor permanente incertitudini şi a unei modestii paralizante” –, amândoi trăind parcă un timp al altuia, străin. Chiar şi în poezie, la Ţion sunt detectabile vagi, delicate fâşii ale întunericului clătinat din poetica infailibilului părelnic care a fost Victor Felea.

Autor a două volume: Restituiri (1968) – un debut editorial la vârstă argheziană, deşi debutase în „Vremea”, încă în 1945, dar şi valoric surprinzător, în condiţii grafice deosebite – şi Ierburi şi raze (1974), cu un autoportret pe manşeta primei coperte, privind în faţă, cu o îndrăzneală şăgalnică pe care, altminteri, n-a manifestat-o niciodată, căci aici privirea este adăpostită de lentilele ochelarilor, „replică de orgoliu adusă unei reticenţe păgubitoare”, volum care pare a divulga o oarecare derută a autorului, martor sedus al transformărilor poeticului. Pictor şi poet deopotrivă al Clujului, reţinând în cele două registre artistice ale creaţiei secvenţe ale unui oraş ritualic aşezat pe pilonii nesiguri ai unei melacolii a trecerii, poezia sa este una cu inserţii blagiene, numai că la poetul Restituirilor antume lumina are doar străfulgerări ale risipei, cu frânturi ale unei anxietăţi reprimate. Iar pictorul își mărturisește lumea în care se petrecea în culori domoale, de o căldură a intimității și alterității unui timp care părea a nu fi al său. Privesc Peisaj din Lancrăm, așezat la căpătâiul meu, semnat de Al. T. Țion – pictorul diafan al mijlocului de secol XX, un artist al culorilor paradoxale –, lucrare datând din anul nașterii mele, un desen în culori potolite al pictorului-poet clujean care, prin însoțire cu poetul Victor Felea, cu care era prieten, făcea să dospească umbra sfioasă a acestora, s-o prelungească până la surâsul luminos al lui Dumnezeu, iar tăcerea lor să pară a fi atât de curgător creativă. Din perioada cubistă a creației sale plastice, mai am în colecția mea particulară un peisaj de pe strada Horea din Cluj-Napoca – cea atât de des călcată de mine în zănatica mea adolescență, precum și  Serbare câmpenească la Hoia, serbări pe care le-am mai prins, care adunau întreaga suflare clujeană și care acum au alunecat în desuetudine, în favoarea spectacolelor orgolioase montate pe somptuoase scene în plin centrul Clujului. Aceste ultime lucrări aparțin, cum spuneam, perioadei cubiste a creației subtilului artist plastic, în care verdele, portocaliul și movul intens își arată expresivitatea fermecătoare. O achiziție recentă este un peisaj din 1962, de la Mamaia. Dobrogea văzută de ardeleanul Al. T. Țion este luminos cafenie, cenușiu perlată, cu inserții de verde vegetal, pe când Transilvania sa plastică este smaraldică, cu fâșii de liliachiu rafinat care întrerupe, programat, strălucirea verdelui nuanțat. Al. T. Țion și ultima sa presimțire exprimată artistic este o achiziție, izvorâtă dintr-un timp al contemplării și al admirației. Aceasta este și ultima lucrare plastică a pictorului clujean.

Autorul peisajului-acuarelă –, datând din iulie 1982, precizat, din păcate, doar pe rama inițială a lucrării, la care a trebuit să renunțăm, în favoarea unei rame noi, dar anul fiind specificat și lângă semnătura de pe peisaj, T. Țion, 82 –, avea să moară în chiar toamna acelui an, în septembrie, așadar avem bănuiala că este ultima lucrare a lui Al. T. Țion, o alta datată mai târziu neexistând, după părerea noastră. Nu știm cât de mult și-a presimțit sfârșitul ce-avea a se produce doar peste câteva luni de la semnarea acestei lucrări, dar tresărirea artistică nu este deloc una macabră. Așa cum i-a fost sufletul toată Viața, lucrarea, un peisaj compus din frânturi de amintiri, este scăldată și ea într-o lumină învăluitoare și încărcată de trăiri misterioase ca la margine de crepuscul. Se simte suferința prin culoare, chiar și o oarecare greutate în a-și mai susține penelul care pare a se grăbi, poate de aceea culorile sunt de-o expresivitate amară, iar cerul, deși tulburat, pare a fi semnul ultim al împăcării. Prietenul său, Victor Felea, cu care urca adesea, în apartamentul din strada 30 Decembrie –, azi, Memorandumului, deasupra Cofetăriei verzi (pe peretele clădirii ar putea fi dezvelită de către municipalitate o placă comemorativă!), unde erau întâlniți adesea Blaga, Daicoviciu, D. D. Roșca (actualmente, restaurantul municipal Memo 10), –, pentru a mânca, în stilul caracteristic al lui Victor Felea, cu mare poftă și grabă, ciorba de burtă, preparată de doamna Țion, avea să-l urmeze după unsprezece ani, în martie 1993, într-o zi ploioasă și extrem de confuză. Aceștia sunt și anii pe care poetul ecourilor nopții și ale singurătății avea a mi-i dărui, într-o prietenie nostalgică și totuși sprințară, căci ultima, și hărțuită cu tact și diplomație de membrii familiei sale, uluiți de „escapadă” și neîmpăcați cu „trădarea” sa.

Al. T. Ţion a ajuns la Centenar. Urma sa, iată, a trecut proba timpului, pare mai consistentă azi. El rămâne un artist al confesiunii, al reveriilor unor ceremonialuri calde, domoale, poezia şi pictura sa compunând, discret, un univers al comuniunii, în care iluzia împrumută chipul speranţei, autorul scriind despre stejar ca despre o nădejde, așa cum Felea, despre plop. Editarea poeziilor sale, inclusiv a celor inedite, cât şi a unui album atotcuprinzător, ar relansa o analiză corectă în evaluarea unei personalităţi de o autentică și expresivă relevanţă artistică.

Dumitru CERNA