Recviem pentru Doina Cornea

Ziua de astăzi, vineri 4 mai, a început pentru mine cu o veste tristă: plecarea dintre noi a Doamnei Rezistenţei Române Anticomuniste, Doina Cornea, cu atât mai mult, cu cât în urmă cu nu mai ştiu câţi ani, m-a propus într-o şedinţă a Alianţei Civice, ca preşedinte al organizaţiei locale, în care calitate (am fost ultmul preşedinte al Filialei clujene) am colaborat de minune cu Dumneaei. Am iubit-o şi am respectat-o pentru convingerile şi ideile sale, pe care le exprima cu o fracheţe extraordinară, cu o voce fermă şi clară. Ceea ce te impresiona la această femeie era contrastul dintre fizicul ei mărunt- era doar o mână de om-, cu demnitatea şi perseverenţa atitudinii, cu modul în care respecta şi iubea oamenii, pentru care se sacrificase şi suferise cele mai umilitoare agresiuni din partea unor torţionari care doreau să-şi aroge merite în faţa şefilor pentru modul barbar, brutal şi neomenesc cum o tratau. Am rememorat toate aceste suferinţe o dată cu lectura unei cărţi recente, Doina Cornea.Dincolo de zid (ed. Argonaut, 2017), amplă mărturisire sub formă de dialog purtată cu tânărul istoric clujean, Cornel Jurju, apărută în toamna anului trecut, carte pe nedrept ocolită şi neglijată de către cititori. Este un fel de carte testamentară, în care marea luptătoare şi disidentă îşi trece în revistă viaţa, insistând asupra barbariilor suferite de colegele şi prietenele ei israelite, din partea profesorilor îndoctrinaţi de regimul horthyst şi cele ce i s-au întâmplat apoi ei în regimul comunist. Era de pe atunci o tânără care nu suferea nedreptăţile de orice fel, care a fost învăţată să spună şi să apere adevărul în orice condiţii şi cu orice preţ. Cronica acestei cărţi a fost iniţial destinată rubricii mele de la ziarul „Făclia”, intitulată „Cărţile clujenilor, dar, pentru că dimensiunea ei depăşea cu mult spaţiul destinat acestei rubrici, am direcţionat-o spre revista „Oraşul”, unde a apărut chiar de ziua de 1 mai. Am oferit imediat ce revista a apărut două exemplare d-lui Cornel Ţăranu spre a le duce mult respectatei Doamne. Cei care doresc să citească acele rânduri se pot adresa Fundaţiei Carpatica pentru a primi nr. 44-45 al acestei reviste. Acele pagini au fost, iată, printr-un joc fatal al sorţii, menite nu să aducă alinare şi bucurie celei intervievate, pentru recunoaşterea rolului său unic în revoluţia română, ci, mai degrabă, spre surprinderea mea şi a tuturor clujenilor, un fel de ultim omagiu adus acestei luptătoare neobosite, care a plecat dintre noi cu acea demnitate gravă dar neresemnată, cu care ne obişnuise, dar a găsit că este inutil a-şi mai exprima criticile la cele văzute şi trăite. S-a retras într-un fel de tăcere mustrătoare şi avertizatoare, prin însăşi atitudinea sa de neimplicare, şi care a semănat cu un fel de mustrare pentru toţi acei care au ridicat în jurul ei un fel de zid al nepăsării şi ignoranţei colective. Cartea de care vorbim dă seama şi despre anvergura europeană a demersurilor sale în favoarea drepturilor omului, pentru acţiunile de nivel politic în care a fost implicată, între care s-a numărat şi participarea sa la „Conferinţa pentru o nouă arhitectură a Europei”, ce a avut loc la Consiliul Europei. Întâlnirile ei cu Caterine Lalumiere, cu Mario Soares şi cu Elena Bonner, conciliabulele avute cu Lech Walesa, cu Havel, cu oamenii din jurul Casei Regale sau al partidelor politice istorice de la noi, dar şi cu noile organizaţii create mai recent, precum Frontul Antitotalitar sau cei de la GDS, LADO, Alianţa Civică şi Convenţia Democrată etc.,ilustrează din plin marea plajă a problemelor şi acţiunilor în care a fost implicată, culminând cu alegerea sa ca Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bruxelles în 1991. Noua rostuire a lumii europene după 1989 a fost şi opera ei. Pentru intransingenţa şi atitutinea ei netranzacţionistă în vederea unei societăţi pluraliste şi democratice a fost tot mai ocolită în anii din urmă, iar ea nu era omul care să fugă după o popularitate de circumstanţă. În final, Doamna Revoluţiei Române a plecat dintre noi tot mai dezamăgită şi mai revoltată de deturnarea idealurilor pentru care ea a luptat şi pe care, cei de la cârma ţării le-au făcut uitate, dar pe care ea le-a dorit cu ardoare împlinite pentru acest popor, respectiv pentru reîntoarcerea la statutul democratic de tip european, pentru libertate şi demnitate socială. Astăzi n-avem nici una nici alta. Mi-a spus-o la 30 mai anul trecut, când am sunat-o s-o felicit de ziua Domniei Sale. Mi-a spus că stă pe pat şi că e bolnavă de multă vreme şi că pe lângă durerile fizice s-a adăugat şi permanenta suferinţă psihică, morală. A suferit în tăcere şi resemnare totală, ca un Crist care s-a jertfit pentru semeni. Să-ţi fie ţărâna uşoară, Ilustră Doamnă, şi te asigurăm că obiectivele pentru care ai luptat nu vor fi uitate şi ignorate, aşa cum cred şi speră unii, şi că reîntoarcerea la spiritul combativ, de luptă şi de militantism civic şi social, va imprima societăţii noastre, în acest an aniversar al Centenarului Unirii, cuvenitul semn de respect şi veşnică recunoştinţă !

Mircea POPA

Articole din aceeasi categorie