FRANŢA MEA

de vorbă cu scriitorul Horaţiu Marius SIMON

– După « Terra incognita ou Histoirs de null part » publicul francez are parte de o nouă carte scrisă de un român : « Une porte quelconque ou Ailleurs, c’est peut-etre ici *» Frumoasă prezentarea grafică a editurii ELIVRE !

– De fapt, o cărticică, ca să fim exacţi şi care se numeşte « O poartă oarecare ». Această a doua mea carte este, de fapt, o continuare a unei aventuri, începută demult, foarte demult, prin limba franceză. Acolo, pe una dintre coperţi stă scris că autorul, de fapt Simon de Bissenos este, de fapt, Simon Horaţiu, profesor de limbă franceză, la Cluj, în Transilvania, unde Europa se cam termină şi unde, de 41 de ani se străduie să apere (între ghilimele), dar şi să ilustreze, după faimosul manifest al pleiadei renascentiste din Franţa, limba franceză. Asta într-o ţară care se vrea francofonă, dar care învaţă în disperare limba engleză.

– Când a apărut în viaţa dumneavoastră limba franceză ?

– Trebuie să fac o precizare pentru a înlătura o inexactitate jurnalistică: nu sunt clujean decât prin adopţie. M-am născut – haideţi să glumim puţin – în Neumarkt am Mieresch, iar măcar iubitorii de bere trebuie să ştie că este vorba despre Oraşul Târgu Mureş, pe care comunitatea Maghiară îl numeşte Maros Vasarhej. Nu sunt un bărbat excepţional,cum zice publicitatea, nici nu am un gust… amărui, pentru că oraşul Târgu Mureş mi-a lăsat dulcea mierea copilăriei şi-a tinereţii mele. În acest oraş, nu numai că am început să merg, vorbesc, dar aici mi-am petrecut cei mai frumoşi ani, care nu se pot uita. Şi, pe lângă toate acestea, am dobândit, pe lângă pasiunea de pescuit, şi cunoaşterea limbii maghiare, cu care chiar mă mândresc, pentru că pot să conversez cu compatrioţii noştri. În 1957, părinţii mei s-au mutat la Cluj şi, astfel, am început, aici, şcoala primară, apoi de la clasa a V-a până în clasa a XII-a la Liceul Gheorghe Bariţiu şi pe urmă Facultatea de filologie, secţia franceză-română a UBB. Limba lui Voltaire este rezultatul unei… întâmplări geopolitice. După vizita lui DeGaule în România începeam clasa a V-a şi spre surpriza mea cartea de rusă a fost înlocuită cu cartea de limbă franceză. Mi-a plăcut, învăţam, era şi pasiune şi un început de temeinică dragoste, pe care – trebuie să recunosc – am perfecţionat-o cu ajutorul lecturilor suplimentare. Sunt într-un fel produsul ziarului L’Humanite, una din lecturile mele zilnice care se găsea la chioşcuri. Şi aici trebuie să spun că orice om poate fi definit prin trei direcţii : viator, lector şi scriptor. Călătorim, citim, scriem… poate unii dintre noi mai şi construim – deci constructor. Ca aviator paşii m-au purtat prin România, prin Franţa mai târziu şi mi-am construit o viziune personală : am o Românie a mea, care poate nu corespunde cu a altora, şi am o Franţă a mea, care, nu corespunde chiar cu tiparele turistice. Evident, Parisul este superb, dar ca o reflecţie subiectivă, nu mai frumos ca Praga. Am descoperit Franţa după 1990. Franţa de Nord, puternic influenţată de istorie. Să nu uităm că acest colţ de lume este Franţa vikingilor, a bretonilor, normanzilor, a misterelor, a piraţilor, ( Saint Malo, Surcouf) şi a aventurierilor, pentru că Jaques Cartier de acolo a plecat şi a ajuns în Quebec şi a întemeiat primele colonii franceze în Canada. Apoi, Franţa de Sud : Occitania. Tărâmul soarelui, Franţa care miroase a lavandă, o Franţă care râde, care este mult mai prietenoasă, comunicativă – influenţele sudului – o Franţă puternic romanizată ( arenele de la Ninn, amfiteatrul de la Orange). Dar şi un tărâm al legendelor deltei Ronului sau Saint-Maries-de-la Mer (Maria Magdalena). Franţa mediteraneană, o zonă ciudată, aş zice, pentru că, dacă în Spania, bunăoară, tauromania este violentă, în San Marcque, tauromania devine un joc. Taurul sau… vaca trebuie să fie condusă într-o…piscină. Un hohot general, pentru cine reuşeşte performanţa ! Sau în anume sate se lasă taurii în libertate să traverseze localitatea şi cei care reuşesc să ducă animalul într-o berărie, să zicem, aceia vor avea, gratuit, timp de un an, nu bere, ci taxis, o băutură pe bază de anis. O parte a Franţei, care se joacă, o Franţă total diferită, dar în ansamblu, o ţară care a dat foarte mult Europei şi nouă, bineînţeles. Mai departe, lectorul din mine a început cu lectura canonică din liceu şi mai apoi din facultate, cunoscând în amănunt literatura franceză şi română deopotrivă. Aici însă – important – am descoperit şi alte literaturi. Tot prin intermediul limbii franceze l-am citit, de exemplu, pe Imre Kertesz sau Orham Pamuk, laureaţi ai premiului Nobel pentru literatură ; ca să nu mai spun că am citit literatura rusă – tot în franceză !

– Ca şi scriptor ?

– Trebuie să spun că eu scriu pentru a scăpa de sentimentul că nu pot atinge o lume la care, poate, aspir. Cineva a zis că eu, prin scrisul meu, colorez lumea. Evident, aş adăuga eu, rămânând tot în aria subiectivismului. Scriitura mea – termen foarte pretenţios – a fost influenţată şi de profesorii mei de română de la facultate. Celor de franceză, care sunt foarte mulţi, le mulţumesc şi le dedic toată consideraţia mea. La română însă l-aş numi pe domnul profesor Vlad pentru descrierea şi descoperirea bucătăriei interne a scriiturii ; apoi doamna profesoară Georgeta Antonescu, care mi-a deschis apetitul pentru modernitate a literaturii române vechi, precum şi domnului profesor Sergiu Pavel Dan, care ne-a atras atenţia asupra unei dimensiuni mai puţin studiate în şcoală : fantasticul în literatura română. Aşa că am fost şi eu tentat să mă aventurez pe teritoriul umbrei şi să mă întreb : ce ar fi dacă în umbra noastră ar exista există ceva ? Nu mai ştiu cine a spus despre creierul nostru care ar fi o hartă, pe care o parcurgem bâjbâind, pe care nu-l cunoaştem şi care este un teritoriu vast şi nemaipomenit. Acesta este teritoriul pe care eu încerc să-l pătrund, să-l descifrez. Ultima carte este o poartă oarecare care deschide o lume posibilă. O lume în care lucrurile par altfel, în care fiinţele, altele decât oamenii, pot să vorbească. Şi, din când în când, apare şi dorinţa de a pune în evidenţă şi o influenţă a realului, dar un real care devine el însuşi fantastic. Îmi plac foarte mult ucroniile : ce ar fi dacă … glonţul de la Sarajevo s-ar fi rătăcit ? ce ar fi dacă n-ar fi existat Hitler ? Întrebări care, vorba lui Marleau,sunt importante pentru că le pui şi nu neapărat răspunsurile. Evident că în tot ceea ce scriu se resimt influenţele lecturilor din aşa numita literatură populară. Care ţine de politic şi fantastic. Sunt un fan a lui Stefan King, Jean Christoph Grange, sau reprezentaţii « planului masonic » Geacometti şi Ravenne.

– Curiozitate : cum reuşeşte un român, care trăieşte în România să scrie şi să publice în Franţa?

– Totul este exerciţiu. Experimentul meu are mai bine de treizeci de ani şi, la un moment dat, am scăpat de simpla traducere. Mi-am dat seama că limba franceză îmi permite să fac nişte asocieri greu de făcut în limba română. Totul s-a produs inconştient şi, sincer, m-am simţit mai liber, mai al meu în a construi metafore, comparaţii… Şi de a construi o Franţă sau o Românie imaginară (prima carte se referă la istorii de nicăieri şi nu la realitatea franceză).

– Cititorul român ?

– M-am gândit şi la el şi voi încerca să scot câteva povestioare traduse şi,cât de curând, să editez o ediţie bilingvă.

Interviu realizat de Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie