Ziua Limbii Române sărbătorită la Casino Centrul de Cultură Urbană – Să fim bolnavi de Ea, de Limba Română

La hotarul dintre lunile august și septembrie, spațiul simbolic al Casinoului – Centrul de Cultură Urbană Cluj-Napoca a devenit incinta sacră a unei reflecții profunde asupra ființei noastre naționale. Într-o zi cu o încărcătură istorică și afectivă deosebită, 31 august – Ziua Limbii Române, comunitatea clujeană, cadre didactice, reprezentanți ai administrației publice și figuri marcante ale culturii contemporane s-au reunind într-un simpozion academic ale cărui ecouri au pendulat între rigoarea analitică și fiorul liric. Evenimentul cultural-artistic a fost organizat de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca, Centrul de Cultură Urbană, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj și Art Fest Management.

Manifestarea a debutat sub semnul solemnității, dar și al conștientizării destinului istoric unic al neamului românesc. În discursul său de deschidere, primarul Emil Boc a conturat matricea identitară a românilor, accentuând miracolul supraviețuirii noastre lingvistice: „Chiar dacă am fost înconjurați de-a lungul istoriei de popoare neromanice – fiind, de fapt, singurii în această situație –, reușita neamului românesc de a-și apăra limba, religia și originea latină reprezintă o moștenire care, așa cum spunea Vasile Pârvan, este datoria vieții noastre.”

Edilul a adus în sprijinul argumentației sale mărturia istorică a lui Antonio Bonfini, cel care nota că românii și-au prețuit atât de mult graiul încât a-l vorbi și a-l păstra era mai important decât propria viață. Amintind de frații de peste Prut, care au ridicat limba română la rang de imn național, Emil Boc a lansat un apel solemn celor peste 30 de milioane de vorbitori de română de pretutindeni: acela de a proteja o limbă aflată în primele 20 ale lumii dintr-un total de peste 7.000, o limbă-far fără de care națiunea nu are viitor. Revenind ulterior la amvonul vorbitorilor, primarul a subliniat punțile invizibile dintre România și Republica Moldova – cărărușe ce trebuie clădite până când istoria își va face datoria de a ne reuni complet, în interiorul Uniunii Europene –, făcând totodată un apel, pe linia gândirii profesorului Mircea Miclea, la cultivarea memoriei tinerilor, pentru ca aceștia să nu devină captivi ai informației digitale fugitive.

În continuare, inspectorul școlar general Marinela Marc a adus în prim-plan dimensiunea educativă și formativă a sărbătorii. Evocând versurile fundamentale ale lui Nichita Stănescu – „Limba română este patria mea” – și memoria afectivă a învățării imnului Republicii Moldova în anii de școală, a atras atenția asupra responsabilității morale ce le revine educatorilor și părinților: „O limbă atât de frumoasă, expresivă și melodică cere contexte reale în care să vorbim despre valorile care ne definesc în marea familie a popoarelor europene și să transmitem această moștenire generațiilor viitoare.”

Dimensiunea administrativă și comunitară a fost întregită de intervenția viceprimarului Dan Tarcea, care a definit ziua de 31 august nu doar ca pe o simplă dată calendaristică, ci ca pe un liant sufletesc universal: „Limba română este limba în care am rostit primele cuvinte, în care ne păstrăm amintirile și în care lansăm în univers speranțele. Nu există bucurie mai mare decât să întâlnești un român pe meleaguri străine și să-i poți vorbi în limba mamă.” Edilul a adresat mulțumiri dascălilor, scriitorilor și bibliotecarilor care păstrează cu sfințenie acest tezaur într-o societate tentată de o eficientizare rece a comunicării.

Epifania durerii, dar și a iubirii: Manifestul poetului Horia Bădescu

Momentul de maximă tensiune lirică și reflexivă al întâlnirii a fost marcat de conferința poetului Horia Bădescu. Discursul său nu a fost o simplă glorificare sterilă sau un elogiu triumfalist, ci o radiografie dureroasă, aproape tragică, a stării actuale a graiului străbun – o epifanie momentană ce a declanșat o trezire individuală în fiecare dintre noi și a suspendat sala într-o tăcere meditativă. Horia Bădescu a plecat de la un adevăr ontologic crunt: dacă vrei să desființezi un om sau un popor, trebuie să-i ucizi memoria și limba. Memoria este cea care păstrează arhetipurile ce susțin rostul omului pe pământ, iar limba română nu stă doar între om și Dumnezeu, ci constituie barajul ultim între neamul nostru și neantul tabulei rasa al statului global, ce amenință cu uitarea de sine. „Nu voi înceta să afirm că mai presus de orice suntem români în măsura în care suntem ai limbii române. Limba este memoria identității unui popor. Ea conține tot ce îl particularizează, toate aplecările interioare care îl așază într-o matrice unică, nici superioară, nici inferioară, în tabelul elementelor ce constituie umanitatea. Lumea mea este limba mea.” Cu o neliniște profundă, poetul a mărturisit că a fi cu adevărat dedicat limbii înseamnă „a fi bolnav de ea”, exprimându-și refuzul categoric de a accepta degradarea și murdărirea ei cotidiană. Într-o vreme în care se așterne o periculoasă „risipă de ființă”, Horia Bădescu a reamintit că starea unei națiuni este, în ultimă instanță, starea limbii sale.

A fost un discurs poetic de o calitate rară, un manifest al deplângerii unei lumi în derivă, dar străbătut de iubire pură. În cuvintele rostite de Horia Bădescu, limba a primit lacrimi, s-a contopit într-un lirism politic și necesar, demonstrând că sub privirea poetului, graiul românesc respiră intens și rămâne mai viu ca niciodată.

Simfonia cuvântului și a muzicii. Momente poetice și de recital

Atmosfera a fost nuanțată și potențată de o suită de momente artistice și poetice intercalate cu virtuozitate între prelegerile invitaților. Sesiunea dedicată momentelor poetice a reunit voci fundamentale ale literaturii contemporane: Horia Bădescu, Oana Boc, Ion Cristofor, Vasile Igna, Ion Mureșan, Vasile Nedelcu, Adrian Popescu și Andreea Iulia Scridon. Recitările lor au funcționat ca o veritabilă hartă sensibilă a poeziei românești actuale, îmbinând stiluri și viziuni diverse într-un singur discurs afectiv dedicat cuvântului.

În paralel, recitalurile de muzică și poezie au adus un plus de rafinament: poetul și criticul Marius Țion a susținut momente lirice de o rară intensitate, fiind acompaniat la pian de Péter Kolcsár. Dimensiunea muzicală a fost desăvârșită de interpretările de operă ale tenorului Sorin Lupu și de momentele vocale purtate de soprana Katalin Kolcsár, îmbrăcând spațiul Casinoului într-o aură de sărbătoare clasică.

Metamorfozele limbii-mamă: Discursul scriitorului Vasile Igna

În cea de-a doua parte a conferințelor, scriitorul Vasile Igna a propus o abordare filologică și filosofică asupra evoluției organice a limbii. Reluând metafora clasică a limbii-mamă, Vasile Igna a observat că, asemenea maicilor noastre care îmbătrânesc, își gârbovesc spatele și își adună riduri pe chip, dar păstrează aceeași mângâiere în voce ca în primele ore ale vieții, și limba trece prin metamorfozele necruțătoare ale timpului. „Îmbătrânesc oare limbile? Organismul unei limbi este într-o continuă refacere și regenerare. Câte cute și riduri s-au adunat pe obrajii limbii noastre în decursul sutelor de ani? Toate au lăsat urme în propoziții și în modul de a articula gândurile și simțămintele.”

Vasile Igna a definit limba care fiind veșnic tânără prin capacitatea ei de înnoire, dar și profund bătrână prin maturitatea continuă pe care o acumulează. În fața puhoiului de influențe exterioare și într-o lume în care granițele se estompează, organismul limbii validează și respinge, cedând uneori sau rezistând altădată. Responsabilitatea morală, a concluzionat autorul, depășește cadrul formal al diplomelor sau contractelor: este datoria sfântă a oamenilor de litere, a dascălilor și a familiilor de a folosi corect limba atât în clipele de grație, cât și în cele de revoltă sau tristețe.

Un tezaur neîntrerupt

Evenimentul s-a reconfigurat astfel într-un spațiu al memoriei vii și al criticii constructive. Participarea activă a personalităților invitate, armonia dintre discursurile academice ale vorbitorilor și momentele lirico-muzicale intercalate au demonstrat că Ziua Limbii Române nu este doar un exercițiu de oratorie, ci un act de credință. Limba română rămâne matricea noastră perenă, adăpostul în care ne recunoaștem și simbolul prin care existăm în lume – o moștenire pe care suntem chemați să o iubim, să o apărăm și să o purtăm cu mândrie mai departe.

Mara A. MUNTEAN