Ziua latinităţii

În urmă cu peste şaizeci de ani se înfiinţa, la 15 mai 1954, prin Tratatul de la Madrid, Uniunea Latină, zi care a devenit Ziua latinităţii. Această organizaţie reuneşte treizeci şi şase de state cu limbă şi cultură de origine latină, printre care şi România. Scopul principal al acestui organism este de a promova moştenirea culturală a ţărilor latine, fie prin organizarea de manifestări culturale, fie prin concursuri de limbi romanice ori prin proiecte care vizează terminologia ştiinţifică şi tehnică în limbile neolatine. Ţara noastră este demn reprezentată în Uniunea Latină, căci una din limbile oficiale ale organizaţiei, alături de franceză, italiană, portugheză, spaniolă şi catalană, este româna.

La începutul acestui an, al nouăzeci şi şaselea al vieţii ei, trecea la Domnul Viorica Lascu, o figură luminoasă a Clujului universitar, pe care aş vrea s-o evoc cu ocazia Zilei latinităţii.

Viorica Lascu a fost fiica lui Alexandru Borza, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj, botanist de calibru internaţional, dar şi preot greco-catolic legat de şcolile Blajului. Fiica a urmat drumul universitar al tatălui, devenind profesoară de limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj. În acelaşi timp, Viorica Lascu a activat cu pasiune în ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), iar apoi în AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi), fiind convinsă că intelectualul creştin trebuie să fie prezent nu doar la catedră, ci şi în viaţa cetăţii, continuîndu-şi mereu formarea intelectuală şi religioasă.

Cu ocazia unei călătorii la Roma, tînăra Viorica Borza îl va întîlni chiar lîngă Columna lui Traian pe viitorul ei soţ, Nicolae Lascu, ilustrul latinist de mai tîrziu, aflat atunci la studii doctorale în Urbe. Soţie devotată, Viorica Lascu i-a fost soţului ei mereu alături, iar cînd acesta a trecut la Domnul, i-a păstrat amintirea vie, îngrijindu-se cu dragoste de publicistica postumă a soţului şi continuînd să-l propună drept model mai tinerilor latinişti.

În timpul persecuţiei comuniste, Viorica Lascu a înţeles să însoţească Biserica Unită în catacombe, menţinînd legătura cu preoţii urmăriţi, dar şi continuînd să le formeze fiilor viaţa de credinţă. Neavînd însă trei catehisme, cu răbdare şi dragoste mama le-a copiat manu propria copiilor catehismul. După căderea comunismului, Viorica Lascu a avut privilegiul unei audienţe cu Sf. Papă Ioan Paul al II-lea, căruia i-a dăruit unul din catehismele copiilor, omagiu al catolicilor care n-au încetat să spere, chiar şi după cortina de fier, că binele va învinge. Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea i-a recunoscut Vioricăi Lascu activitatea deosebită în ASTRU şi AGRU, conferindu-i în 2003 titlul de Cavaler al Ordinului Sf. Silvestru, iar Papa Francisc a onorat-o cu Crucea pentru Biserică şi Pontif în 2013.

Avînd ea însăşi privilegiul unor modele exemplare, atît în familie, cît şi printre dascăli, precum Sextil Puşcariu, Giandomenico Serra sau Teodor Naum, Viorica Lascu era preocupată constant să asigure un dialog real între generaţii, îndrumînd nenumăraţi tineri şi punîndu-i în legătură cu marile modele de urmat, din viaţa universitară, culturală sau religioasă. După cum îmi scria într-o scrisoare din 2007, „numai parveniţii cred că de la ei începe totul. Noi avem sfînta umilinţă să recunoaştem că mergem pe urmele paşilor altora.”

Viorica Lascu, deşi coetană a bunicilor mei, mă primea cu simplitate şi bucurie, aproape ca pe un nepot, cînd o vizitam. O sursă a tinereţii spirituale a Vioricăi Lascu era căutarea constantă, pînă în ultimul an al vieţii, de a împărtăşi din lumina primită. După ce îmi împărtăşea din numeroasele ei proiecte publicistice – majoritatea adunate în volumul Semnele timpului (Cluj: Biblioteca AGRU, 2001), urma „testul de latină” – întrebări de etimologie română, căci Viorica Lascu nu doar a studiat latina ca disciplină secundară, ci a şi predat-o. Astfel am aflat că vocabula „ler” din refrenul colindelor „Leru-i ler” vine, prin rotacizare, din alleluia (cuvînt ebraic, difuzat pe filieră latină), sau că dulcele „a dezmierda” era expresia iubirii mamei care nu se scîrbeşte să-şi cureţe la fund copiii (lat. dis-merdare).

Un alt motiv pentru care întîlnirile cu Viorica Lascu erau tonice şi dătătoare de speranţă erau umorul şi (auto)ironia cu care nonagenara îmbrăţişa darul fiecărei zile. De exemplu, cînd a fost nevoită să-şi sprijine bătrîneţele pe un baston, numele cu care l-a onorat a fost „cavalerul meu cu patru picioare” (cîte avea instrumentul). Cînd reuşea să facă un mic tur al grădinii, îmi spunea hîtră că tocmai făcuse „înconjurul lumii”.

Doamna Lascu nu se sfia să se numească bătrînă, nu pentru că trecerea anilor n-ar fi încercat-o, ci pentru că ştia că bătrînul este vechiul soldat (lat. veteranus) care a luptat curajos în lupta vieţii.

Tînărul cititor care, la sfîrşitul vieţii, va izbuti să răspîndească măcar o parte din lumina şi speranţa pe care le-a iradiat constant Viorica Lascu, poate repeta fericit cu dînsa cuvintele Sf. Pavel: „Bonum certamen certavi, cursum consummavi, fidem servavi (Lupta cea bună am luptat, alergarea am sfîrşit-o, credinţa am păzit-o)” (2 Tim 4, 7).

Andrei GOŢIA