Zestrea Roşiei Montane: Maria Rus, Roşia Montană-un paradis pierdut

Roşia Montană a ţinut de cîţiva ani capul de coloană al presei noastre, exploatarea aurului prin cianuri, plănuită de cîţiva aventurieri ai Eldorado-ului internaţional, stîrnind valuri după valuri de proteste, emisiuni speciale la principalele canale de televiziune, cărţi şi dezbateri în presă. Principala obiecţie nu a fost legată atît de procentul infim al redevenţei care ar fi revenit statului român, stat care nu o dată şi-a periclitat avuţiile, le-a amanetat sau le-a lăsat să fie furate de alţii, prin intermediul unor cozi de topor interesate, cît aceea legată de degradarea Bios-ului şi trecutului istoric şi spiritual al localităţii, una dintre cele cu statut de sanctuar al civilizaţiei daco-romane. Despre această lume a Roşiei Montane a anilor de după al Doilea Război Mondial ne povesteşte o fostă profesoară din zonă, Maria Rus, într-o carte de memorialistică de foarte bună calitate, carte apărută sub titlul Roşia Montană. Un paradis pierdut (Ed. Napoca Star, 2014) cu o prefaţă de Vasile Lechinţan şi o postfaţă de Al. Matei. Cartea este realmente o desfătare pentru cititor, autoarea ştiind să evoce în cuvinte simţite lumea copilăriei ei şi a părinţilor ei, lume cu obiceiuri şi tradiţii îndătinate, cu strădanii şi afirmări tenace, demne de un trecut istoric cu reverberaţii adînci în conştiinţa locuitorilor din Munţii Apuseni. Descendentă a unei familii înrudite cu scriitorul Al. Ciura, cel care a dat glas alături de Ion Agârbiceanu lumii de fantasme a holoangărilor, adică a lucrătorilor din minele de aur ale Apusenilor, Maria Rus a trăit într-o familie în care băieşitul aurului a ocupat primul loc, tatăl său fiind nu numai un căutător de aur pasionat (obsesia comorilor l-a urmărit mereu prin ani), cît şi un miner priceput, proprietar al minelor Cănţăişte şi Ciureşti, ce i-au fost naţionalizate în 1948. Sondîndu-şi „rădăcinile”, autoarea reînvie chipurile bunicilor, Ion Ciura şi Terezia Ciura, Francisca Botar şi alţi membri ai familiei acesteia (Veronica Botar, Andrei Botar, Maria Botar), ale căror destine se împletesc cu al familiei sale. De menţionat că Veronica Botar a fost verişoară cu Augustin Onisie, cel care a devenit eroul reportajului lui Geo Bogza, Moartea lui Iacob Onisie, adevărată capodoperă a tragismului Ţării de Piatră. Demn de relevat sînt schimbările în bine aduse în viaţa populaţiei moţeşti de deschiderea şcolilor de la Abrud, Cîmpeni, Roşia, care au trimis spre lume zeci de absolvenţi pătrunşi de misiunea lor şi care au dat posibilitate tinerei Maria să urmeze Filologia la Cluj, să profeseze apoi ani de zile în Roşia, legîndu-se sentimental de locurile şi oamenii din preajmă. Autoarea pune astfel mult suflet în tot ce spune şi gîndeşte despre situaţii şi împrejurări trăite, încercuind micul ei orăşel cu o aură de legendă şi proiecţii miraculoase, traforînd cartea într-un adevărat encomion adus locurilor de splendidă taină ale Apusenilor. În anii copilăriei sale, Roşia era încă un tîrg înfloritor, locuit de o populaţie foarte diversă ca etnie, dar solidară pe baza „frăţietăţii din adîncul minelor”, şi care dispunea de numeroase „bolte”, cîrciumi şi restaurante, din care petrecerile şi voia bună nu lipseau niciodată şi în care preocuparea pentru „ştaiful” burghez era adînc înrădăcinat. Casina, care reprezenta acel ‘’savoir vivre’’ al locuitorilor şi care ţinea de arta spectacolului, a muzicii, dansului şi teatrului era la mare cinste. Casina este, alături de Mirificul Tîrg, locul de întîlnire al oamenilor oraşului cu „lăturenii”, adică cu cei din Abrud, Turda, Zlatna, Brad şi satele dimprejur, care veneau să-şi vîndă produsele lor de bună calitate, dar şi să „socializeze”, cum se spune astăzi, adică să se cunoască cu vecinii şi cu clienţii. Tîrgul de la Roşia, ca şi Casina, ca şi Frumosul Berg erau locuri căutate, prin care roşienii se puteau exprima public, la fel ca la Jocul în Brazi, Jocul ţarinii, Ceaiul de la ora cinci, cu toaca din preajma Paştilor, precum şi cu minunatele colinde de Crăciun. Din paginile cărţii reiese că în orăşelul aurului de altădată existau cinci biserici (ortodoxă, greco-catolică, calvină, romano-catolică, unitariană), ceea ce acordă o semnificaţie cu totul specială acestui orăşel, loc de întîlnire al tuturor celor atraşi de mirajul aurului, atît localnici, cît şi „viituri”, regăsiţi cu toţii sub aceeaşi zodie a unui destin plin de speranţe. Legătura dintre orăşel şi satele din jur se făcea cu mocăniţa (mijloc de comunicaţie desuet, căruia autoarea îi acordă un întreg capitol), dar nu erau ocolite nici trăsura cu cai, mersul călare sau apelul la cîte un măgăruş, animal de povară folosit de către cei nevoiaşi. Nu era exclus nici mersul pe jos, mijloc de locomoţie cu care copiii moţilor erau obişnuiţi de mici, începînd cu drumul spre şcoală sau spre casă de la internat, în mod obişnuit sîmbăta. Mişcarea şi petrecerea în aer liber era un alt atribut obişnuit al orăşenilor, la fel ca al turiştilor veniţi vara de la mari depărtări, atraşi de farmecul Detunatei şi de ospitalitatea muntenilor. Un alt loc căutat de localnici era Frumosul Berg, un cartier al orăşelului, care dispunea de case mici şi curate, dar şi de oameni harnici şi locuri feerice, la care se adăuga Tăul Ţărinii, unde tinerii ieşeau la scăldat, adunînd la un loc pe cei pentru care peisajul şi pădurea reprezentau o componentă de seamă din viaţa lor, la fel ca celebra Zadă, unde se întîlneau la cules de frăguţe, mure, afine şi alte fructe de pădure. Prin aceste ieşiri se întreţinea în cel mai înalt grad legătura intimă dintre om şi natură. Locurile acestea sînt pentru autoare un fel de „locus amoenus”, de locuri sfinte, locuri pe care nu le poate uita şi care şi-au făcut loc în inima ei pentru totdeauna. De altfel, ceea ce frapează în cartea de faţă este căldura deosebită a evocării, sentimentul de permanenţă pe care îl perpetuează lumea pură şi plină de culoare de altădată, în care domina omenia, înţelegerea, întrajutorarea. Se conturează astfel tot mai pregnant „paradisul pierdut” al autoarei, magia locurilor şi a „timpului trecut” cuprinzîndu-l în mod inexorabil şi pe cititor, care va descoperi în cartea de amintiri a Mariei Rus un crîmpei pur şi plin de simplitate al României de altădată, cu farmecul ei inegalabil şi cu un parfum de epocă de necontestat.

Mircea POPA