VITRINA CU RONDELURI de Teodor OANCĂ

Primirea acestui volum de rondeluri este cel mai bun prilej de a ne aminti că au trecut cinci decenii de cînd am părăsit amfiteatrele FACULTĂŢII DE FILOLOGIE, aşa după cum mărturiseşte şi autorul: ,,Se-nşiră amintirile pe rînd,/Mi-apar ca-n vis din ceaţă şi din fum.” Colegul nostru, Teodor Oancă, dascăl prin formaţie şi vocaţie, a supravegheat paşii de început ai elevilor din Segarcea, judeţul Dolj, timp de nouă ani. A făcut-o de la înălţimea catedrei şcolare, după care a trecut la cea din învăţămîntul superior, la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, pînă la pensionare. În activitatea sa didactică a predat cursuri de limba română contemporană, istoria limbii române, dialectologie, onomastică. Înaintea acestui volum a mai publicat, în 2006, ‘’Salonul regal. Teatru scurt’’ şi colaborează la mai multe reviste literare cu proză şi poezii.

Poezii sînt şi rondelurile incluse în volumul de faţă, dar aceste poezii au o formă fixă, cu 13 versuri, repartizate în trei strofe, în care primul vers este identic cu al 7-lea şi al 13-lea, iar al 2-lea cu al 4-lea şi ultimul vers. Cultivat în mod deosebit în lirica franceză medievală, în literatura română a fost introdus de Al. Macedonschi, iar astăzi rondelul este cultivat de cei înzestraţi cu harul versificaţiei. Dar, spre deosebire de canonul poetic, Teodor Oancă ataşează ultimul vers la ultima strofă, aceasta avînd 5 versuri, ultimul vers fiind identic cu primul. Şi nu-i uşor să realizezi un asemenea ,,aranjament” al gîndului.

Primul rondel este cel care-i defineşte calea aleasă:

Rondelul trudei de creaţie. De ani mă simt destul de-mpovărat/ Şi totuşi sînt chemat de poezie/ Ca de-un izvor vrăjit, cu apă vie,/ Pe care Domnu-n cale mi l-a dat.

sau

Rondelul destinului. (…) Viaţa e clişeu după clişeu,/ Chiar dacă drumul e cotit sau drept./ Să-i mulţumesc destinului nu-i greu,/ Dar asta presupune să-l accept.

Speranţa pe care şi-o doreşte a fi un soare este umbrită de ,,Nori grei ce-mi stau de mult în faţă” pentru că (…) Furtuni de vorbe ce-mi fac greaţă/ De-o vreme s-au tot înmulţit,/Minciuna creşte înmiit/ Iar adevăru-i scos la piaţă.

În Rondelul amintirii revine imaginea părinţilor care erau ,,tineri şi frumoşi” şi ,,scumpi întotdeauna la vedere”. Lirice sînt rondelurile în care sînt evocate anotimpurile: Rondel de primăvară, Rondel de vară, Rondel de toamnă, Rondel de iarnă. Dacă în primele pagini lirica este evidentă, în următoarele întîlnim mai multe rondeluri care pot fi încadrate la umor versificat, satira fiind evidentă: Rondel de vacanţă. Regim de austeritate:/Plecăm pe Coasta de Azur,/ Căci doar în ţara lui bonjur/ Cunoşti ce-nseamnă libertate.

Rondelul beizadelei (…) Deşi-l ştiu toţi că e lichea/ În anturajul social,/ Nimic nu pare anormal,/ Căci are bine ca proptea/ Un tată de beizadea.

Rondelul reformei (…) Gîndită de baroni sătui/ În euro şi în dolar,/ Reforma dată jos din cui/ Se vrea icoana din altar.

Şi pentru că exemplele sînt numeroase, amintesc numai titlurile mai semnificative: Rondelul politicianului clănţău, Rondelul gării desfiinţate, Rondelul globalizării, Rondelul adevărului, Rondelul justiţiei totalitare, Rondelul familiei actuale, Rondelul deznădejdii, Rodelul pămîntului vîndut, Rondelul satului depopulat, Rondelul preţurilor etc.

Şi copiii îşi găsesc loc în sufletul autorului. Pentru ei scrie: Rondel cu prichinei. Rîsete şi voie bună,/ Glasuri ca de clopoţei,/ Iar alături doar Grivei/ Nu-nţelege-aşa furtună; sau Rondelul guguştiucului, Rondelul veveriţei şi alte cîteva. Anii copilăriei îi inspiră lui Teo Oancă Rondelul copilăriei: Nu m-aş întoarce în copilărie,/ Însă aş vrea să-mi văd copiii mici,/ Jucîndu-se cînd colo, cînd aici/ Sau învăţînd cu drag o poezie.

Truda creaţiei o regăsim în Rondel despre o pană: O pană pluteşte pe valuri de vînt,/ Se-nalţă, coboară şi nu are stare,/Ar vrea ca să ştie de vreo chemare/ Sau e consecinţă a visului frînt.

Spre final poetul îşi mărturiseşte frămîntările în Rondelul crizei interioare: Sînt frămîntat de cîte mă-mpresoară/ Ca şi pămîntul răscolit de plug./ Mi-s gîndurile prinse în belciug/ Şi parcă sînt pornite să mă doară. (…) Un vis frumos părea odinioară/ Cînd răul fu strivit de tăvălug,/

De-atunci o ducem într-un beteşug/ Cu sfîşieri de vrere ca de fiară./ Sînt frămîntat de cîte mă-mpresoară.

Astăzi, cînd superficialitatea are cîştig de cauză, cartea profesorului universitar dr. Teodor Oancă dovedeşte o remarcabilă calitate intelectuală. Dacă aruncăm numai o privire asupra titlurilor, este cu neputinţă să rămînem indiferenţi. Ele ne suscită interesul spre lectură şi meditaţie. Totodată, ne putem da seama că scrisul literar, pentru poetul nostru, este o formă de viaţă lăuntrică evidentă. Nu este un creator pasiv sau contemplativ a ceea ce este în jurul nostru, dimpotrivă, este un observator atent şi calificat, luînd atitudine în ceea ce priveşte lumea politică, socială sau familială. Sinceritatea versurilor sale nu face decît să-i aducă o anumită înălţare spirituală. Şi cred că mai e ceva: în această lume în care apare o adevărată avalanşă de cărţi, dintre care multe pot fi considerate doar încercări literare, sau chiar cărţi neterminate, o asemenea carte ca ,,Vitrina cu rondeluri” este o adevărată dovadă de dragoste faţă de poezie, faţă de alegerea cuvintelor. Totodată, cred că numele scriitorilor, din alte zone, trebuie aduse la lumină. Să-i iubim şi să-i respectăm pe cei ce şi-au făcut din scris o ,,chestiune de viaţă”, o viaţă închinată scrisului, cu dăruire totală, aşa cum ne mărturiseşte şi autorul. În general, stilul său este sobru, reţinut, doar cînd vorbeşte despre copii parcă se luminează cuvintele bunicului…

Dar cum Teo Oancă nu este singurul, din generaţia noastră, care este atent la viaţa de azi, un alt coleg, epigramistul Aurel Buzgău spunea într-un catren despre Destinul românilor: Le-au spus demult strămoşii lor:/ ,,V-aşteaptă-un mare viitor!”/ Dar nu vine nicio ştire/ Despre locul de-ntîlnire! Dacă epigrama sau epigramistul ar putea injecta, prin harul creator, cel puţin o picătură de ser = raţionament politic-social-cultural, cred că ar fi chiar o victorie pentru a ne/se trezi la ceea ce trăim astăzi (o iluzie, desigur!)

Şi colegul, scriitorul Ion Noja se întreabă: ,,De unde ar putea veni senzaţia vagă a unei nostalgii indefinite şi, totuşi, atît de prezente? Să fie de la cuvintele stoarse de sens şi împotmolite la periferia cunoaşterii? De la speranţele ofilite între foile zilelor? Cert este că avem nostalgia trecutului, dar şi a prezentului şi a viitorului nostru; avem mereu sentimentul împlinirii noastre neîmplinite.” (din vol. ,,În tăinuiri la vedere”)

Un alt coleg, Ilie Călian – senior al presei româneşti, redactor şef al ziarului ,,Făclia”, ziar care şi la Tîrgul GAUDEAMUS, Cluj-Napoca, 22-26 aprilie 2015 a primit DIPLOMA – Trofeul PRESEI prin Votul Publicului la Secţiunea Presa scrisă – se remarcă prin editorialele obiective şi corecte pe care le semnează, dintre care amintim: Bieţii tîlhari – ,,O parte a Poliţiei şi Serviciilor române, în colaborare cu unele din străinătate, a făcut senzaţie în Europa: au fost prinşi (o parte din?!) membrii autointitulatei Academii a Infractorilor Români…; Electoratul român – întotdeauna prostit; Gura păcătosului adevăr grăieşte…; ,,Jocul de glezne” al Opoziţiei; Cine pe cine înşeală?; Sîntem o colonie a trusturilor occidentale?; Prohodul PNL; O criză doctrinară; De cine se teme Justiţia?…;

Cine sînt noii stăpîni?!; ,,Coabitarea”- doar cu învoirea Înaltelor Porţi?! Sînt doar cîteva editoriale selectate din ultimele luni, semnate de Ilie Călian.

În cartea sa ,,Aicea, printre ardeleni…” colegul şi scriitorul Iuliu Pârvu, pe coperta a patra face o frumoasă radiografie a celor care am fost cîndva studenţi: ,,Sîntem o generaţie care ne-am trăit adolescenţa printr-un paradox. Noi urma să reprezentăm expresia altui tip social. Se vorbea mult pe atunci de omul nou. Am fost supuşi, de aceea, unui proces de îndoctrinare sălbatică. Pînă la urmă, ne-am format totuşi prin acţiunea efectelor secundare. Simţind că se caută siluirea noastră spirituală, generaţia mea (a noastră – s.n.) a reacţionat printr-o uluitoare sete de cultură generală’’…

Sînt dintre cei care nu refuză trecutul şi-mi amintesc cu plăcere de acea perioadă a tinereţii; memoria mea sufletească s-a îmbogăţit cu fiecare întîlnire (chiar dacă viaţa nu mi-a dat ,,bilet de voie” decît la două), trecînd peste anumite frustrări sau mai degrabă amintindu-mi de momemte plăcute trăite împreună cu toţi colegii. Fie ca viaţa să ne ofere şi alte întîlniri!!!

Silvia POPESCU (RUNCAN)