Vistian Goia, Nu trecem singuri prin lume

Aflat la vîrsta unor rememorări sentimentale (a împlinit la 15 septembrie frumoasa vîrstă de 80 de ani), universitarul Vistian Goia revine în prim planul actualităţii literare cu o carte de portrete şi evocări intitulată Nu trecem singuri prin lume (Ed. Şcoala Ardeleană, 2015). E cartea unei reîntoarceri în timp pe fluxul propriei memorii pentru a relua textul unei ispite mai vechi pe care o formulase în Glasul memoriei (Napoca Star, 2005), cînd oameni şi evenimente trecute sau mai apropiate au fost consemnate ca să dea glas dorinţei sale de a-şi fixa mai concludent locul şi rolul în ţesătura de fapte ale propriei vieţi. Ca orice om al şcolii (este absolvent la Şcolii Normale din Blaj), Vistian Goia este un moralist cu un simţ al familiei bine consolidat, care vede în şcoală/facultate principalul mod de formare a unei personalităţi. Este şi motivul pentru care falia de viaţă pe care ne-o supune atenţiei se referă în primul rînd la dascălii săi din perioada studiilor universitare, apoi la colegii alături de care a trăit şi s-a format. În acest fel, el surprinde cu acuitate procesele de înnoire ale învăţămîntului universitar clujean din perioada studiilor lui, schimbul de generaţii şi oamenii care le-au generat, încît demersul său poate fi socotit şi o contribuţie la istoria învăţămîntului clujean. În timp ce unii dintre noi am preferat să urmăm un alt traseu evocaţional (vezi cartea noastră Figuri universitare clujene), V.Goia a preferat să creioneze fiinţe vii, în atitudini şi momente semnificative, aşa cum reies ele din contactul direct, nemijlocit, cu oamenii în cauză. Colegi de an şi de grupă fiind, am revăzut şi eu prin ochii colegului meu o serie de „chipuri” şi ipostaze ale învăţămîntului filologic clujean din deceniul 6 al secolului trecut, cînd liniile proletcultului începeau să se disipeze şi cînd, încet-încet, au început să iasă la lumină adevăratele valori ale oraşului noastru. Extrem de util în acest sens este portretul făcut colegului nostru D. Mateescu, care a relatat împrejurarea în care Blaga a rostit la Biblioteca Universitară Clujeană prima lui conferinţă publică, Cum l-am tradus pe Goethe, ca apoi, un alt scriitor de seamă, Ion Agârbiceanu, să poată fi citit în paginile „Tribunei”. Acolo, dar şi în „Steaua”, am putut lua act de prestaţia literară, critică sau eseistică a unor dascăli de-ai noştri, pe care el îi evocă aici: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Iosif Pervain, D-tru Pop, Mircea Curticeanu, V. Fanache. Lor li se adaugă alte patru personalităţi literare, cunoscute în alte împrejurări venite dinafară: Adrian Marino, Alexandru George, A.Z.N. Pop şi Alain Guillermou, cei doi din urmă cunoscuţi eminescologi. Şirul relatărilor sale ne poartă şi în zona preocupărilor de limbă, el reţinînd pentru cartea de faţă chipul lingviştilor Romulus Todoran, D.D. Draşoveanu, Ştefan Hazy, Tiberiu Weiss, G.G. Neamţu, în timp ce paleta istoricilor este la fel de întinsă: C. Daicoviciu, David Prodan, Al. Husar, I. Gostar, I. Bogoslavievici. Cum V. Goia a fost nelipist de la practica pedagogică din şcoli şi de la inspecţii şcolare pentru examenele de grad, între personajele evocărilor sale îşi fac loc oameni de specialitate ca D-tru Salade, Georgeta Munteanu sau Voicu Lăscuş. Sărbătoritul a păstrat o legătură intensă şi cu oamenii Blajului, din rîndul cărora se detaşează Ion Buzaşi, Ioan Popa sau Iacob Goia, prin intermediul cărora poposim în vestita cetate a studiilor lui liceale, Blajul, sau în satele de pe Secaş, de unde se trage. Tonul cald şi uşor nostalgic, portretistica vie şi colorată pot fi descoperite mai ales în paginile consacrate colegilor lui de an, al căror destin s-a împletit într-un mod mai apăsat cu al lui: Mircea Popa, George Armăşescu, Aurel Răduţiu, D-tru Mateescu, Ioan Vultur. Fraza clară şi curgătoare ne pune în contact cu portretistica fină şi luminoasă a unui om împăcat cu sine şi cu destinul său, inculcîndu-ne sentimentul tonifiant al omului care se uită cu mîndrie în urmă ca unul care „n-a trecut singur prin lume”. Aerul de camaraderie şi solidaritate de generaţie, ca şi de apartenenţă la o tradiţie de nobilă sorginte intelectuală, se simte peste tot, constituind osatura veritabilă a unei cărţi care se citeşte cu plăcerea reîntoarcerii într-un timp care nu şi-a pierdut deloc incandescenţa.

Mircea POPA