Victor Constantin MĂRUŢOIU, între „ORA SOARELUI” şi „PAŞII OCHILOR DE SEARĂ”

Universul poetic sugerat de poezia lui Victor Constantin Măruţoiu se situează dincolo de reprezentările noastre, într-un spaţiu noetic abia intuit prin sugestia diafanului învăluit într-o aură angelică.

Volumele de versuri „Ora soarelui” (volum bilingv română-engleză, ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013, traducerea versurilor în limba engleză de Carolina Orăsan) şi „Paşii ochilor de seară” (volum bilingv română-franceză, Editura Universitaria, Craiova, 2013, traducerea versurilor în limba franceză de Ruxandra Benea) surprind devenirea conştiinţei poetice angajată în aventura descifrării tainelor existenţiale, în revelarea misterului ontologic, prin curgerea mereu inexorabilă a timpului.

Sugestiv, coperţile volumelor de versuri, realizate de Cristian Cheşuţ şi, respectiv, de Bogdan Gheban, desfăşoară imagini într-o cromatică ingenioasă, între Răsărit şi Apus, ca puncte cardinale de referinţă cosmică, aşezînd atmosfera poemelor între bucuria explozivă a Zorilor fiinţei (ediţia I) sau a Amiezei acesteia (ediţia a II-a), din volumul „Ora soarelui”, şi pînă la lumina decantării spre sublimul Apusului de soare, ca o comoară cognitivă descoperită prin „Paşii ochilor de seară”, o intuire a revelaţiei misterului în înserarea inefabilă a înţelepciunii.

Aşa cum se arată şi în prefaţa volumului de poeme „Ora soarelui”, „Poemele (…) ne pun în faţă un suflet rostuindu-se-n Cuvînt spre liniştire. Stihuire uneori albă, alteori prinzînd urme de rimă clasică, menită să te conducă spre adîncul liniştirii albastrului ce mijeşte ca semn al veşniciei din toate. (…) Un viers simplu, un suflu de plutire magică şi un realism zdrobitor. Deşertul a prins asfalt, urme de tartar, într-un veac în care răsare mereu din sunet de clopot în vadul izvorului viu albastru ceas de Soare. Este un stih de vecernii, de Ceasuri împărăteşti, cînd inima nu mai pridideşte să se-nvăluie în îmbrăţişarea arzîndă a Cuvîntului…” (Ioan Chirilă, fragment din „Călătorind prin stih spre eterna răsărire”). Ca o boare parfumată, ca un zbor de funigei, toată această tainică împrejmuire este surprinsă prin forţa sugestivă ascunsă în valenţele infinite ale Logos-ului atotcuprinzător.

Populat cu îngeri, universul devine o ofrandă adusă omului teandric, această fiinţă de natură divino-umană, spre regăsirea sa în „ora soarelui” („trunchiul zăpezii mă ademeneşte/ lacrimile nopţii ard şuvoi/ zborul clepsidrei albastre/ arşiţa amurgului cerne un faur//departe un şoim aşteaptă/cuvînt născut din Psaltire) noile vestale adormite prin luceferi/ coboară printre ramuri de jad un os// mîinile îndoite în sînge/ picură semne/ crestează un drum//cu mers de ispită/ marea se-ntoarce în versuri/ arde prin paltini”, poemul „Ora soarelui”/, a veşnicului răsărit… şi spre mîntuirea sa prin înţelepciune, dincolo de clepsidra timpului, în esenţa „albastrului de seară” /„mîna mea geme de prea mult sînge/ scurs din potir/pianul nu mai are/ aripi/ să-l atingă pe Bach/ pleoapa mea/ mai grea decît o cupolă bizantină/ aşteaptă// lacrima ta/ noapte sacră/ atinge deşertul// pămîntul e tot mai singur”, poemul „Paşii ochilor de seară”). Clipă a revelaţiei, versul naşte cuvîntul Psaltirii, haină duhovnicească a îndumnezeirii, prin jertfa spre Unul-Infinitul, ca hieroglifă a lumii.

Precum în blagianul demers din poemele volumului „Paşii profetului”, semnele Duhului Sfînt sînt presărate peste tot, luminînd fosforescent întreaga devenire întru miracolul făpturii. Spiritul mesianic al Cuvîntului, intuind predestinarea crucificării în cotidianul grosier, trecerea prin timpul coroziv ca printr-un continuu zbucium interior, sub semnul salvator al sîngelui sacrificial, se situează într-un suprem act de „căutare în abis”.

Existenţa umană, înscrisă sub semnul tragicului, refuză totuşi angoasa, estompează tristeţea prin refugiul în zborul suav spre taina ascunsă în jocul Verbului… „aripa însîngerată/ picură seminţe/ pleoapa ta e tot mai albă/ prin glasul meu) se aprind păsări” („Evadarea vîntului”, din volumul „Paşii ochilor de seară”).

Materializarea imaginii apelează la o serie de simboluri, unele religioase, altele mitologice, care conturează în abstract faptul, fiinţarea, abia desfăcute din pacea increatului: „în neliniştea de răscruce a ochilor tăi/ aş vrea să plămădesc o apă nesfîrşită/ un gînd-corabie să pribegească/ undă străvezie-n depărtatul/ larg ocean/ spre straniul ţinut din marginea lunii’’…

Aşa după cum se specifică şi în prefaţa volumului de versuri „Paşii ochilor de seară”, „Iconică, o asemenea poezie te seduce şi te cucereşte prin sobrietate stilistică, prin fluiditate, şi totuşi dicţiune discontinuă, prin estetica transparenţei, prin spiritualizarea momentului prezent, doar el capabil să fie terţul inclus dintre real şi imaginar, dintre reveria motivantă şi poesisul menit s-o reîncorporeze material şi idiolectal.” (Ion Popescu-Brădiceni, fragment din „Un temerar opoziţionist”). Paşii poetului înscriu tot alte şi alte spaţii, mereu aceleaşi, rămase nedescifrate ca într-un coşmar cu „cerul roşu”, cu „lacrimi de foc”… „trandafiri negri/ clopotul unui fulger/ cuvînt cu verde în miezul lui) omul care-şi priveşte trunchiul/ lacrimi de foc/ războiul cerului roşu/ un gînd/ o cameră în care plouă cu păsări/ curcubeul scrie/ o rapsodie tăcută/ pe umărul stîng al nopţii” („Exorcism 1”, din volumul „Paşii ochilor de seară”). Printr-o mişcare parcă browniană, experienţele se constituie şi se re-constituie în mulţimi de universuri care interferează fără a se întrepătrunde, ca un blagian „paradis în destrămare”, cu aripa îngerului însîngerată. Totul degajă o stranie singularitate străbătută de însingurare şi dezolare.

Nevoia decriptării tainelor prin magia cuvîntului primeşte dimensiunea unei permanente exorcizări, pînă la puritatea aripii îngerului deţinător al misterului cristic, săvîrşit în „altarul vieţii”. În clepsidra cuvintelor, îngerii măsoară un alt fel de timp, un timp sacru salvat prin iubire, prin brîncuşiana iubire fără de moarte. Imaginea inorogului înscrie, în deşertul zădărniciei, speranţa devenirii dincolo de fabulos, a metamorfozării pînă la idee.

Există în versurile lui Victor Constantin Măruţoiu, un subtil joc al culorilor ce dă expresie viziunilor divinatorii prin simbolistica religioasă consacrată, precum albul pur, roşul pătimirii, albastrul ceresc, gîndind infinitul ca pe un mister existenţial, ca pe o „împărtăşire din taină”, după expresia filosofului Constantin Noica. Traversînd mereu „legendele timpului”, prin transfigurarea imaginii conştiinţei poetice, gîndul metamorfozat în cuvînt îşi asumă măreţia demiurgică a re-creaţiei sau a neo-creaţiei, ceea ce semnifică, de fapt, Poezia: „eu precum o idee/ care vorbeşte cu vîntul/ şi face secunda să înflorească/ mai mult ca niciodată// eu precum o idee” („Confesiune”, din volumul „Paşii ochilor de seară”).

Antonia BODEA