Viaţa ca o loterie

Radu VIDA

Poate da, poate nu!..

Acest gen de nesiguranţă poate fi eliminat din viaţa noastră, dacă avem o pregătire clară şi temeinică în ceea ce vrem să facem, ne respectăm pe noi înşine şi pe semeni şi, nu în ultimul rînd, dacă obligăm, într-un fel sau altul, instituţiile statului să nu ne ţină la cheremul incertitudinilor. Insinuarea în existenţa noastră a loteriei bonurilor fiscale duce la concluzia că, indiferent de strădanii, nefirescul coexistă cu preocupările noastre cotidiene. Anulînd şi contrazicînd strădaniile individuale într-ale unor construcţii sigure, predictibile şi, grave, pînă la urmă, în ansamblul îndeletnicirilor noastre curente.

Dincolo de mîrşăvia birocratică a acţiunii, tragerea la sorţi a unor numere (?!?) pe care le putem avea sau nu în maldărul de bonuri fiscale de te miri unde, procedeul în sine este total împotriva firii şi, mai ales, ale asigurării egalităţi de şanse. Adică: eu, cetăţean firav şi singular, trebuie să înlocuiesc toate instrumentele şi pîrghiile statului, prin care acesta şi-ar putea asigura banii cu sacul din „jăcmănirea legală” a comercianţilor, prestatorilor şi agenţilor economici, pe cînd el, Statul, trage la sorţi un număr (foarte limitat) de bonuri, care cîştigă un… mizilic, acolo!

Vă reţin atenţia cu următorul posibil scenariu: eu, amărîtul, mă iau în gură cu o firmă recalcitrantă de construcţii, pentru a-mi da bon pe toate cele sute şi sute de mii de lei cheltuiţi şi din care Statul încasează o halcă zdravănă şi de la mine, şi de la prestator, şi, pentru că n-am… mîncat în copilărie suficient material care, se zice, că aduce norocul, nu cîştig nimic! Pe cînd altul, dezinteresat, care plăteşte un covrig şi primeşte bon doar pentru că întreprinzătorul e ori cinstit, ori lovit de spaimele… bombelor ANAF, dar şi-a mîncat porţia de rahat de care vorbeam, cîştigă, aşa, pur şi simplu, „aducînd” la bugetul statului cîţiva crăiţari.

Evident că, în nemernicia lor, guvernanţii au auzit de instituţia deducerii. Îmi pune cineva două plăci de faianţă, îmi dă bon şi, la final de an, nu trebuie să plătesc impozit decît lipsă cîtime din cele două faianţe, care mi-au îmbunătăţit confortul. Are deducere şi vecinul, care şi-a cumpărat un frigider, navetă pentru propăşirea ţării sau o maşină ş.a.m.d.

Neobrăzarea n-ar fi însă deplină dacă, prin ordonanţă de ce o fi, nu s-ar fi precizat că unii sînt mai… egali decît alţii. Şi sînt scutiţi de case de marcaj. Luăm în discuţie doar două mostre: 1). comercializarea obiectelor de cult şi serviciile religioase (numai cele păstorite de instituţiile religioase!) şi 2). efectuarea lucrărilor de construcţii, reparaţii, amenajări şi întreţinerea locuinţelor. Sursa (Titlul VII din Codul Fiscal – pe care nu-l citeşte nimeni!) precizează că şi aceştia trebuie să elibereze, pentru toate alea, chitanţe. Vezi să nu! Ziceţi-mi un meseriaş care v-a pus gresia şi s-a… înghesuit să vă dea chitanţă (că nici firmele autorizate de construcţii nu fac aşa ceva). Mai sînt şi alte categorii exceptate de la plata corectă a contribuţiei către Stat. Una dintre ele: profesiile liberale. Care, precizează legea, nu implică crearea unei societăţi comerciale. Aţi dat, sînt sigur, un braţ de bani unor interpreţi şi dansatori invitaţi la nunta copiilor dumneavoastră. Iar ei au contribuit la Bugetul Statului cu 0 lei, 0 bani. Păi, din ce să se consolideze bugetul acesta, dacă unii fură pe faţă, iar alţii sînt scutiţi să dea?! Nu-i vorba, pînă la urmă, de „capra vecinului”. Ci de interesul fiecăruia să avem fonduri pentru sănătate, învăţămînt, apărare ş.a.

De acord?