Vechea ranchiună a Iranului împotriva “micului Satan”

El Pais

Dacă America este “marele Satan” pentru Iran, atunci Marea Britanie este “micul Satan”. Luarea cu asalt a Ambasadei britanice din Teheran ilustrează resentimentele Iranului faţă de această putere europeană şi de ingerinţă istorică în treburile sale interne. Asaltul asupra legaţiei diplomatice este un răspuns al regimului iranian la sancţiunile suplimentare impuse de Marea Britanie, SUA şi Canada ca urmare a refuzului Teheranului de a suspenda controversatul program nuclear. Dar strigătele de “moarte Angliei” ale manifestanţilor, arderea steagului Union Jack şi profanarea portretelor reginei Elisabeta a II-a sînt, mai ales, o dovadă a resentimentelor populare faţă de vechea putere colonială, cu petrolul drept fundal.

Incidentele considerate “inacceptabile” de guvernul lui David Cameron constituie un nou episod al unor relaţii bilaterale marcate de suişuri şi coborîşuri în ultimele decenii. Dacă intervenţia Marii Britanii în Iran a fost preponderentă pînă la la mijlocul secolului XX, ghidată de obţinerea de avantaje exclusive pentru interesele sale comerciale şi financiare, rolul său în lovitura care l-a îndepărtat de la putere pe primul ministru Mohamed Mossadegh, în 1953, a fost deja în colaborare cu noua putere emergentă a SUA. Premierul, ales democratic, sfidase interesele Londrei după naţionalizarea companiei anglo-iraniene de exploatare a petrolului. El a fost înlocuit de o dictatură militară, cu şahul Reza Pahlavi în frunte.

Criza ostaticilor din 1979 (cele 444 de zile de tensiune după luarea de ostatici în Ambasada americană din Teheran) a confirmat rolul SUA ca marele Satan, şi de principal duşman al regimului ayatollahilor. Guvernul majestăţii sale a purtat de atunci eticheta de “micul Satan” prin alinierea la postulatele succesivilor locatari ai Casei Albe, pentru sprijinul acordat lui Saddam Hussein în războiul împotriva Iranului şi, în ultimele luni, pentru presiunea de a renunţa la programul său nuclear sub ameninţarea chiar a unei intervenţii militare.

Teheranul şi Londra şi-au restaurat deplin relaţiile diplomatice, în 1988, însă după doar un an relaţiile aveau să fie din nou deteriorate de legea, fatwa, dictată de ayatollahul Khomeiny împotriva scriitorului anglo-iranian Salman Rushdie şi a cărţii sale “Versetele satanice”. Progresiva distanţare a regimului iranian de această condamnare, de facto, a făcut posibilă restabilirea punţilor şi în final vizita la Teheran a responsabilului de atunci a Foreign Office-uui britanic, Jack Straw, în 2001. Al doilea război din Golf şi extinderea influenţei Teheranului în regiune a înăsprit discursul aliaţilor occidentali faţă de regimul iranian, acuzat că sub pretextul uzului civil al programului său nuclear ambiţionează să producă arme atomice.

În martie 2007, forţele iraniene au capturat 7 puşcaşi marini ai Royal Navy şi alţi militari la frontiera cu Irakul, acuzaţi de pătrundere ilegală în apele lor, iar doi ani mai tîrziu regimul iranian denunţa Marea Britanie că impulsionează revoltele asupra Ambasadei Marii Britanii.