Vasile Zvăncescu: Izvoare

Recent a văzut, cum se spune, lumina tiparului o nouă culegere de poezii datorate lui Vasile Zvăncescu: Izvoare (Editura Argonaut). Pînă acum acest autor a mai publicat cîteva asemenea volume de poezie şi de filosofie (acestea din urmă singur sau în colaborare), precum şi o seamă de studii în reviste de specialitate sau de cultură. Originar din legendara Bucovină (satul Costâna, megieş cu “vatra eminovicenilor” – Călineştii lui Cuparencu), beneficiar al unei temeinice pregătiri în filosofie şi litere, autorul trăieşte şi scrie, de cîţiva ani buni, retras în pacea şi în singurătatea unei străvechi aşezări din apropierea Clujului – Gilău. În bună şi fecundă măsură inspiraţia sa intervine, după cum el însuşi mărturiseşte, în orizontul mirific al miezului de noapte, răstimp deschis, generos, reveriei şi amintirilor. Este timpul cînd flacăra lăuntrică a spiritului “aprinde cuvîntul” cu litere ivite “din scrumul/ce a rămas din focul tău din vise” (În zadar). Aşa stînd lucrurile, nu ne surprinde faptul că trăind visător în lumina şi umbra unor asemenea exerciţii spirituale nocturne, poetul se arată a fi adeptul unei modalităţi de gîndire şi expresie artistică mai degrabă tradiţionale (şi chiar tradiţionaliste, inclusiv romantice), decît al uneia (ostentativ) “moderne”. Încît, mai presus de tehnica versificaţiei, predomină în versurile sale conţinutul afectiv.

Iată cîteva din temele predilecte ale poeziei sale de factură “intimistă” (unele au, cîteodată, origine şi finalitate metafizică ori sînt măcar direct interpretabile în acest spirit): destinul, cu trecutul răzbind în prezent, “eterna pace” (Dincolo); uitarea; curgerea eternă în timp şi spaţiu; cugetul care “necugetă în cuvinte” (Adam şi Eva), liniştea ascunsă în vis (“cînd doar clipe timpul naşte” – Din cetate); pacea (desigur aceea spirituală); clopotele care trezesc trecutul; misterul; pustiul care ne delimitează pe vreme de noapte; clipa şi eternitatea; regretul; singurătatea; speranţa care “ne duce dincolo de zare” surclasînd cutezanţa labilă şi efemeră “scăldată-n nisipuri” (Timpul trece); amintirea; nemărginirea “cu limite nelimitate” “cînd năvălesc în tine toate” (Amintiri); eul – preeminent prin creaţie; sinele cu adîncul său; moara eternă care macină tot; cuvîntul ca depozitar cu dobîndă a toate; izvoarele (inclusiv cele ale gîndului) cu semnificaţia lor demiurgică; cocorii – ca simbol al trecerii; taina; sfera – imagine a fărădelimitelor; zădărnicia care uneori îl ispiteşte şi pe poet (acesta fiind “un păstor de vise care duce turma/ În tărîmu-n care nimeni nu-l aşteaptă” la ceasul cînd “s-aud clopote ce parcă bat în stele/ Jos cînd doarme-n linişte pămîntul” – Te scufunzi I); poezia ca ieşire din sine şi cînd “Arde clipa, a rămas doar zgura/ Păsării care din tine zboară/ Măsor noaptea cu măsura/ Vremii măcinată într-o moară” (Bate vîntul) etc.

Dincolo şi mai presus de toate, ne încredinţează Zvăncescu, “rămîne nădejdea şi drumul/ Care urcă stînca şi coboară/ Noi suntem ca ceaţa şi ca fumul/ Care urcă-n cer ca să dispară” (Veşnicia ascunsă). Numai că fiind vorba de poet “dispariţia” sa este în poezie, în ceea ce, prin calitatea creaţiei, rămîne.

Eugen S. CUCERZAN