VASILE POP – 80

 Reumatisme, Romantisme…

Lacom cu timpul său, pictorul de azi alocă încă prea puţină speranţă şi combustie inteligenţei visului. Pe măsură ce căile succesului i se par mai neclare, mai vagi, «vămile văzduhului» mai îndepărtate şi mai imposibil de atins. Ca mersul pe jos sub interdicţia tiranică a unei suferinţe reumatoide. Poţi vorbi despre mersul pe jos din amintire la 80 de ani, dar încă mai poţi zbura ca un fulg, contrazicînd legile fizicii, lăsînd corpul tău diform să devină imponderabil. Putem vedea o tragică, neconsolată nedreptate prin care mintea ta devine vulnerabilă şi capricioasă, cînd uneltele afirmării tale par să se ascută, adîncindu-se în… creierul minţii tale definitiv părăsită de podoaba zăpezilor eterne. Hăuri şi hrube mai trebuie să străbaţi spre ascunsele nestemate, urcînd greu la lumina soarelui, chipurile providenţei, căci artistul, cu mintea sa întortocheată, n-a găsit niciodată calea bogăţiei, nici frumuseţea eclatantă a unei madone îndurerate, dar a pătruns căile mai adînci ale Viitorului. Chiar dacă, “drumul spre oameni” este arătarea pierzaniei şi are inconsistenţa unei himere: cu cît pari mai aproape de ei, cu atît ei sînt mai departe de tine. Drumul artei tale – albie metaliferă preţioasă – scutură sub unde „pepitele” mici, jucînd sub scînteierile graţioase ale unui puzzle. Picturi „aspre” şi straniu colorate cresc – un fel de colonii parazitare – în suite şi cicluri albastre păzite de antidotul unei arte tălmăcite prin suferinţă, modificîndu-şi forma şi densitatea lor materială după arătarea inconsistentă a Providenţei. Ce puteai fi mai mult decît un pictor providenţial ? Puteai fi un bun mecanic de locomotivă diesel-electrică, din acelea spre care priveai fascinat cînd ai poposit întîia oară în Gara Clujului. Puteai fi directorul vreunui club studenţesc, după principiul latin „Să ne bucurăm, aşadar!” Dar, nu ! Ai vrut „tale-quale” să fii artist ! Astfel ţi s-a întîmplat un lucru nemaipomenit ! Îl voi destăinui fără ruşine, folosind cuvintele unui confrate de al tău din Renaştere, sculptorul Benvenuto Cellini, cel care a păţit la fel :

„De asemenea, nu vreau să trec sub tăcere lucrul cel mai nemaipomenit din cîte s-au întîmplat vreodată unui om. Îl istorisesc pentru a dovedi că Dumnezeu a binevoit să mă aleagă drept confident al tainelor Providenţei. Să se ştie, aşadar, că, după viziunea ce am avut-o, în jurul capului mi-a rămas o lucoare minunată, ce a putut fi văzută fără nici o greutate de puţinii prieteni cărora le-am arătat-o„ (Cellini, Benvenuto, Oevres completes, Memoires, vol.I, Garnier Freres, Paris (fără an) pag. 348.

Această lumină stranie se condensează doar pe aripile artei tale, în felul ei o „…maşină mică care-l duce pe Ionică, din Craiova la Piteşti şi-napoi la Bucureşti… fără şina de sub roate şi şuruburile toate…”

Vasile RADU

Regele Mag

Nu sînt prea numeroşi artiştii pentru care pictura înseamnă mai mult decît nunţile culorii, baletul liniei sau savantul joc în spaţiu al formelor. Aceia pentru care creaţia este mai înainte de toate viziune asupra lumii, situare a umanităţii într-un discurs ontologic şi existenţial. Aceia pentru care există şi care lucrează cu nuclee simbolice, iradiante de sens, încărcate de semnificaţii care se ţes şi care ţes o plasă de întrebări necesare şi de răspunsuri închise în înseşi acele întrebări, necesare exprimării umanităţii noastre.

Vasile Pop este unul dintre aceştia. Vasile Pop care, din cercul de exemplară discreţie pe care l-a trasat în jurul existenţei sale, întinsă iată pe opt decenii de viaţă, scrutează lumea, prin halucinanta, magica lentilă a ferestrelor lui, cu ochiul neadormit al bufniţelor, «oarbele care văd în întuneric”, cum ar spune poetul, în întunericul lumii profane, porţile vămilor şi ale sufletelor.

Pentru că dincolo de ştiinţa «zugrăvelii», dincolo de rafinata sa artă coloristică – nu mi-am putut niciodată închipui, cîte umbre şi arderi pot sălăşlui într-o culoare, ce infinită gamă poate zace într-un galben pălit şi într-un vineţiu de seară înjunghiată de ceţuri! – penelu-i dăruit deschide una dintre acele fante miraculoase prin care se poate privi nu îndărătul, ci în lăuntrul celor ce sînt, pentru a vedea cele ce nu sînt dar se află acolo. Şi, mai cu seamă, prin care acestea – cele ce nu sînt, fiind – se uită în noi.

Cu admirabilă intuiţie, Vasile Pop a descoperit şi a dat viaţă subtilei interferenţe dintre sinele şi sinea universului, dintre înţeles şi cel care înţelege, acelui joc secund în care, rînd pe rînd, esenţa şi conştiinţa îşi schimbă rolurile. Căci nu numai noi privim lumea, ci şi lumea se uită în noi şi din această relaţie se naşte aura misterioasă de care se încarcă picturile sale, universurile sale familiale, casnice, atît de domestic alcătuite însă învăluite într-o lumină miraculoasă, într-o gestică sacrală, care traduce natura cosmică a umanităţii şi imanenţa transcendentului în lumea exprimată.

E o lume veche de înţelesuri în pictura lui Vasile Pop, descinsă, dintr-o mitică zare rurală, într-o contemporaneitate căreia încearcă, cu tragică inocenţă, să-i transmită coduri existenţiale arhetipale. Coduri pe care le exprimă acele nuclee iradiante de sens care sînt înţeleapta bufniţă, ochiul deschis asupra lumii, ochiul care priveşte în sufletul lucrurilor, fereastra, acel prag al lăuntrului înafarei şi al înafarei lăuntrului, maternitatea ca apogeu al sentimentului de iubire, aşteptarea, renunţarea şi abandonarea de sine, întemeieri expresive ale vămilor existenţiale, ale vămilor vieţii şi timpului.

Arlechinade tragice, muzicanţi stranii topiţi în penumbra ungherelor, lăuturi leneşe, nuduri abandonate unei aşteptări fără sfîrşit şi fără speranţă, ispitirea unei risipe de mere tomnatice, maternităţi, fantomatice cavalcade şi peisaje campestre, toate învăluite într-o misterioasă lumină, într-o somnie magică care le ridică peste pragul funest al corporalităţii în puritatea orizontului transcendent.

De aici această aureolă aproape liturgică insinuată în luminozitatea pînzelor sale, de aici poetica pe care volumele o decupează în spaţiu, de aici dulcea rigoare a tuşelor ori inocenta severitate a culorilor, de aici jocul subtil între abstracţiunea insinuată şi figurativ, de aici modul atît de particular de a interpreta nuditatea trupului omenesc.

De aici imposibilitatea ca, privindu-i pînzele, să nu-ţi aminteşti de acel necunoscut rege-mag, care merge mereu, neobosit, pe urmele lui Dumnezeu, descifrîndu-le pe faţa Lumii. Imposibilitatea de a nu te simţi implicat în această poetică picturală de care te pătrunzi şi în care pătrunzi cu dorinţa de a rămîne cît mai mult acolo.

Horia BĂDESCU