Vasile Moiş, În spatele uşilor deschise, V-VI

Romanul fluviu al fostului senator sătmărean Vasile Moiş, În spatele uşilor deschise, a ajuns zilele acestea la volumele V şi VI (autorul ne-a informat că mai are gata pentru tipar încă patru, iar alte zece vor urma la rînd, astfel că în final vom avea 20 de volume, avînd de-a a face cu cea mai amplă construcţie romanescă din cîte s-au scris vreodată pe terenul epicii naţionale). Cele două volume recente au fost tipărite la editura Ecou Transilvan, astfel că cititorul dornic să afle ce s-a mai întîmplat în politica românească în ultimii ani poate să intre cu seninătate pe poarta larg deschisă de acesta, spre a se desfăta cu panorama degringoladei şi confruntărilor politice la care am asistat în cei 26 de ani de la „Marea Altercaţie”, după cum o numeşte el. Nu trebuie să uităm că pasiunea pentru istorie şi abordarea unor evenimente cruciale din viaţa politică naţională, cum ar fi problema românească (Permanenţă şi continuitate românească în Ardeal), Marea Unire, ca dorinţă legitimă a unui popor persecutat şi asuprit de secole (Vasile Lucaciu, un apostol al neamului românesc), Diktatul de la Viena şi Holocaustul evreilor transilvăneni pus la cale de horthişti (Intoleranţă şi crimă), Războiul antisovietic, mişcarea legionară şi Ion Antonescu etc. Politica aberantă a hungarismului şi resuscitarea unor jigniri istorice permanente (Ţinutul Secuiesc între himeră şi trădarea ţării) este un alt versant al preocupărilor sale de adevărat „homo politicus”, interesat nu numai de mersul istoriei, ci şi de filosofia acesteia, deoarece soarta omului modern nu mai poate fi concepută înafara timpului istoric pe care îl străbatem. Ca unul care a fost implicat direct în redactarea şi votarea unor legi, cum ar fi articolele 17 şi 45 din Constituţia României, ca şi susţinerea proclamării zilei de 1 Decembrie ca zi naţională a României, omul politic Vasile Moiş retrăieşte prin intermediul cărţii sale presiunea la care un parlamentar român a fost supus de forţe interne şi externe, cărora trebuia să li se opună cu subtilitatea şi cu arta celui chemat să apere cauza naţională. A avea viziune istorică înseamnă a percepe dincolo de zgomotul şi trepidaţia secolului, parametrii în care trebuia înscrisă mişcarea de recul şi de răspuns la agresiunile de fiecare zi, de a fi capabil să decelezi acele idei şi acţiuni nechibzuite care pot compromite idealuri, pot răni şi răstălmăci sensurile timpului, pot genera catastrofe sau repercusiuni nedorite. A fi om politic înseamnă a ţine în permanenţă cont de interesele colectivităţii, a neamului din care faci parte, evitînd „echipa de zgomote” a politicianismului imatur şi tranzacţional, a ieşi la rampă spre a te expune şi a te bate curajos şi demn pentru ceea ce nu poate fi negociat şi nici cedat. Omul politic V. Moiş n-a fost nicio clipă separat de omul de cultură, umanistul şi intelectualul V. Moiş, care şi-a propus să dezvăluie ceea ce s-a petrecut de fapt în „spatele uşilor închise”, adică partea de mister, aventură şi secretomanie în care sînt învăluite multe din informaţiile ce ne parvin, să facă posibilă cunoaşterea lor în perfectă cunoştinţă de cauză. Dispunînd de o largă paletă de abordări asupra timpurilor istorice la care a fost martor şi agent, mărturia sa, chiar dacă învăluită în draperia unor convenţii compoziţionale inerente, el are curajul ruperii barierelor genului pînă într-acolo, încît să-şi făurească propria sa istorie secretă, personajele implicate în această bătălie cu minciuna şi turpitudinea putînd fi repede decriptate, chiar dacă nu există o „Scară” la îndemîna cititorului acestui „roman cu cheie”, dar care pot fi reperate şi identificate cu uşurinţă, cum ar fi cele numite Ilie Ionescu (Ion Iliescu), Al. Bărbulescu (Al. Bârlădeanu), Mezaroş (Măgureanu), Brunner (Brucan), Vorşcovăz (Vadim Tudor), Năpastă (Năstase) Rozeanu (Roman) etc. Spectrul istoric şi politic este viciat de grave intervenţii dinafară, încît distorsionarea adevărului prin manipulare devine o consecinţă general acceptată, care face faţă cu greu impactului generat de imaginea grandorii şi decăderii clasei politice româneşti postdecembriste. Aproape nu există personaj important şi eveniment al anilor 1990-1995 care să nu prindă contur în paginile cărţii, să nu capete desfăşurări şi analize spectrale de mare forţă caricaturală, personajul său central, Valeriu Moraru, căpătînd dimensiunea unui „raisoneur” înzestrat cu dimensiunea morală necesară. În consecinţă, grupurile de pomanagii şi parveniţi primesc din partea sa un veto nemilos, opunîndu-le opoziţia fermă a celor drepţi, a iniţiaţilor şi a partenerilor Binelui general, prin intermediul cărora societatea se poate regenera. Masa epică e atît de bogată şi de diversificată, încît numai printr-o lectură atentă poate fi perfect decodată. Romanul se anunţă ca o performanţă epică fără egal în literatura română, aşa că apariţia celorlalte volume este aşteptată cu mare interes.

Mircea POPA