VÂNĂTORUL DE INIMI

Aşa cum ne-a obişnuit, prolificul autor român, trăitor în Israel, Berthold Aberman, revine cu o… trilogie. Deja este al treilea an, consecutiv, în care predă editurii câte trei titluri deodată! Şi, totuşi, anul acesta este unul special, întrucât filele anilor vieţii lui se rotunjesc. Motiv pentru care îi urăm încă multă putere de muncă, sănătate şi gânduri pe mai departe curate despre iubire.

P.S.: Autorul poate fi contactat la adresa abytellu@gmail.com.

Editura

POVESTIRI… CU TÂLC

Un bătrân îndrăgostit este asemenea unei flori înflorite iarna. Uite-mă luat prin surprindere de vârstă. Şi era ca ieri, distanţa dintre mine şi bătrâneţe era atât de mare. Au trecut ani, de fapt o viaţă de când sunt împreună cu ea. La ce mi-ar folosi una nouă, că mi-e suficientă cea pe care o am şi o iubesc la fel ca-n tinereţe.

– Şi, ce crezi, de-ai fi singur, ai duce-o mai bine? La vârsta noastră, cine s-ar mai acomoda cu una nouă? Până şi dacă te obişnuieşti cu ea, îţi trece viaţa. Şi să nu uităm că nici nu mai ai armamentul cu care te-ai mai putea impune.

– Ei, vezi, ai atins un punct foarte sensibil. Aici a greşit Atotputernicul. La ce ne-a lăsat pofta, dacă ne-a luat puterea? I-a dat ca pedeapsă izgonirea din rai, în loc de iad. Şi ce-a făcut Eva? A adus cu ea, pe pământ, iadul.

– De ce vorbeşti aşa?

– Nu sunt aşa cum le bârfim noi, bărbaţii, chiar toate!

EU, DAR TU, MAMĂ?

…Nimic nou nu va putea interveni în viaţa noastră, dacă tot timpul ne vom mustra pentru vechile greşeli. Întâlnim persoane nepotrivite, putem plânge pentru greşita alegere dar, indiferent ce întorsătură ia viaţa, continuăm să căutăm omul potrivit. Toţi greşim, toţi regretăm, dar fiecare moment ne pregăteşte pentru ce va veni. Speranţa nu moare decât în ultima clipă, odată cu noi, şi, poate, nici atunci…

LASĂ AMINTIRILE SĂ MOARĂ

De altfel, de mult nu mai faci parte din viaţa mea, dar aştept să dispari şi din inima mea. Poate, cândva, voi mai iubi, dar încă îţi simt lipsa. Nu realizez că am pierdut iubirea ta, că am greşit, dar… e prea târiu. Am să las amintirile să moară, dar nu înainte de a recapitula, clipă de clipă, de ce am sacrificat totul orgoliului. Totul trăia cu noi, sufletele şi emoţiile. Ce am visat şi unde am ajuns. Am crezut că, renăscută după pierderea primei iubiri, să redevin eu la cea de a doua dragoste, să învingă prezentul, transformând ce a fost în trecut. Mă voi resemna sau voi continua să visez? Sunt din nou în doliu, acum la figurat. Ce ar fi să gândesc la vechiul proverb „cui pe cui se scoate”? Din nou speranţe? Există şi viaţă după…