Vaclav Havel – regizorul unei piese care a schimbat istoria

The Guardian

Fostul preşedinte al Republicii Cehe a fost personificarea disidentului însuşi, deoarece a insistat în lupta lui, cu răbdare, neviolent, cu demnitate şi inteligenţă.

Deseori, Havel a vorbit ca şi cînd era un critic ironic ce privea teatrul vieţii, dar în teatrul “Lanterna Magică”, în 1989, el a devenit actorul principal şi regizorul unei piese care a schimbat istoria.

Havel a fost o figură definitorie a sfîrşitului de secol XX în Europa. Nu a fost doar un disident, ci personificarea disidentului. Nu a fost doar liderul unei revoluţii de catifea, ci liderul revoluţiei de catifea originare, cea care ne-a dat o etichetă aplicată multor altor proteste de masă neviolente din 1989 încoace, deşi a insistat întotdeauna că un jurnalist occidental a inventat expresia.

Havel nu a fost doar un preşedinte, ci a fost preşedintele fondator al ceea ce este acum Republica Cehă. Nu a fost doar un european, ci un european care, cu elocvenţa unui dramaturg profesionist şi autoritatea unui fost deţinut politic, ne-a amintit de dimensiunile istorice şi morale ale proiectului european. Privind la harababura la care a ajuns în prezent proiectul, nu poţi decît să strigi: “Havel! Europa are nevoie de tine”.

Havel a fost una dintre cele mai angajate fiinţe umane pe care le-am cunoscut vreodată. Prima data m-am întîlnit cu el la începutul anilor 1980, atunci cînd tocmai ieşise după mai mulţi ani de închisoare. Deşi poliţia secretă comunistă a evaluat nucleul activ al mişcării “Carta 77” – probabil realist – la doar cîteva sute de persoane, el a insistat asupra faptului că sprijinul silenţios popular era în creştere. Într-o zi, lumînările pîlpîitoare vor arde prin gheaţă. Este important de reţinut că nimeni nu ştia atunci cînd va veni acea zi.

Onoarea disidentului nu vine din coroana victoriei politice. Havel a fost simbolul unui disident, deoarece a insistat în lupta sa, cu răbdare, neviolent, cu demnitate şi inteligenţă, neştiind cînd sau dacă victoria exterioară va veni. Succesul se afla deja în această persistenţă, în practica “antipoliticii” – sau politica ca artă a imposibilului. Între timp, a analizat sistemul comunist în eseuri profunde, dar cu picioarele pe pămînt, şi în scrisorile din închisoare adresate primei sale soţii, Olga.

În faimoasa sa parabolă a zarzavagiului schweik-ian, care pune în fereastra magazinului său, printre mere şi cepe, înscrisul “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” – deşi omul nu credea o iotă -, Havel a captat intuiţia esenţială pe care se baza toată rezistenţa civilă: aceea că pînă şi regimurile cele mai opresive depind de un consimţămînt minim din partea oamenilor pe care-i conduc. Într-un eseu a vorbit de “puterea celor fără de putere”.

Cînd a venit şansa de a practica rezistenţa civilă el însuşi, Havel a transformat aceasta într-un teatru politic de un gen electrizant. Scena a fost Piaţa Wenceslas din Praga. O distribuţie de 300.000 de oameni au vorbit ca unul. Nimeni care a fost prezent acolo nu va uita vreodată imaginea cu Havel şi Aleksander Dubcek, eroul din “89 şi eroul din “68, care au apărut unul alături de celălalt la balcon. Rareori o minoritate mică devine rapid o majoritate mare.

Dar Cehoslovacia de atunci a beneficiat de avantajul de a fi venit mai tîrziu la “petrecerea” din 1989. Polonezii, est-germanii şi ungurii făcuseră deja majoritatea muncii grele, profitînd de şansa oferită de Gorbaciov. “Cînd am ajuns la Praga şi l-am căutat pe Václav în subsolul localului lui favorit, am glumit că în Polonia a durat 10 ani, în Ungaria 10 luni, în Germania de Est 10 săptămîni şi probabil că aici ar putea să dureze 10 zile. Imediat m-a rugat să repet gluma în faţa unei echipe de filmare subterane. A ajuns preşedinte în şapte săptămîni”.

“Oameni, guvernul vostru s-a întors la voi!”, a declarat Havel în discursul său de Anul Nou 1990 în calitate de nou şef de stat, făcîndu-se ecoul primului preşedinte al Cehoslovaciei, Tomas Garrigue Masaryk.

Dar apoi a început munca grea de desfacere a comunismului. Toată otrava acumulată timp de peste 40 de ani a ieşit la suprafaţă. Operatori politici mai practici, precum Václav Klaus, au ieşit în prim plan. La fel ca naţionalismul – slovac şi ceh. Havel a luptat cu toată elocvenţa lui pentru a păstra împreună visul lui Masaryk de republică civică multinaţională – dar în zadar.

S-a întors ca preşedinte fondator al Republicii Cehe de astăzi, care a apărut în urma aşa numitului “divorţ de catifea” de Slovacia. Simţea, pe bună dreptate, că trebuia să fie prezent la crearea ei.

Am avut o dispută la distanţă prin anii 1990, despre faptul dacă poţi fi politician practicant şi intelectual independent, ambele ipostaze în acelaşi timp. El a insistat că se poate. Dar mi-a promis, de fiecare dată cînd ne-am întîlnit, că, odată ce îşi va înceta mandatul, va scrie o piesă despre comedia politicii înalte, pe care a observat-o la prima mînă. Ceva despre neputinţa celor puternici.

S-a ţinut de cuvînt. “Leaving” (“Plecînd”) – o piesă ironică, caracteristică despre pierderea puterii şi dorinţa de a o recîştiga – s-a transformat într-un film, în regia proprie, cu a doua sa soţie, Dagmar, în rolul principal.