UNITATEA LIMBII ROMÂNE

„Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” – Al. Mateevici

Limba română este una dintre cele mai unitare limbi din Europa. Varietăţile ei teritoriale sunt atât de apropiate între ele şi faţă de limba română standard, încât vorbitorii lor pot comunica foarte bine între ei, exprimându-se fiecare în graiul său. Acest lucru a fost observat şi spus de către o serie de lingvişti şi oameni de cultură români şi străini. „Limba română – afirma Mihai Eminescu – e singura în Europa care se vorbeşte în acelaşi chip în toate părţile locuite de români”.

Deşi politico-administrativ, teritoriul pe care s-a format şi a continuat să existe poporul român nu a fost întotdeauna unit, acesta a cunoscut o remarcabilă şi permanentă unitate în ceea ce priveşte cultura şi civilizaţia, obiceiurile şi limba sa. Unirea politico-administrativă nu a făcut decât să recunoască şi să confirme unitatea care, prin trăsăturile sale cele mai profunde ale fiinţei poporului nostru, exista deja de la începuturile sale. Limba română s-a format ca rezultat al evoluţiei limbii latine, în aria carpato-dunăreano-pontică (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară) aproximativ în perioada secolelor I-VII, în urma contactelor strânse între populaţia romană şi cea traco-dacică, apoi a convieţuirii acestor populaţii, înainte şi după retragerea autorităţilor romane. Noul idiom este limba latină populară, vorbită de populaţia romană colonizată şi de populaţia traco-dacică băştinaşă. Aşadar, limba română s-a născut ca limbă unitară. Aşa cum se ştie, în perioada de după secolul al VII-lea, când, după opinia celor mai autorizaţi specialişti, procesul de formare a limbii române era, în trăsăturile sale fonetice, gramaticale şi lexicale de bază, încheiat.

După întemeierea celor trei formaţiuni statale româneşti – Transilvania, Muntenia şi Moldova – conştiinţa apartenenţei la acelaţi neam, raporturile frecvente în plan politic, social-economic şi culturale au făcut ca barierele geografice şi administrative să fike, din punct de vedere lingvistic, ca şi inexistente, iar unitatea limbii noastre să se păstreze. Unitatea de neam şi limbă s-a dovedit mai puternică decât vremelnicele fărâmiţări teritoriale politico-administrative.

Primele manifestări scrise ale imbii române, situate în preajma secolului al XVI-lea, deşi se înfăţişează într-o formă „dialectală”, în sensul folosirii preponderente a graiului vorbit de autorii sau traducătorii textelor, sunt destul de unitare şi de apropiate de limba literară actuală. Prin textele lui Coresi Diaconu (? – 1583), cronicile secolelor XVI-XVII, „Biblia de la Bucureşti” (1688), activitatea tipografică intensă din secolul al Xviii-lea se pun bazele limbii noastre literare, care, cu modificări cerute de dezvoltarea şi perfecţionarea limbii ca instrument de cultură, a fost preluată şi îmbogăţită de autorii sau traducătorii de texte laice şi religioase, de cronicarii din toate cele trei ţări române. „Prin ele, aceste cărţulii urâte, păstrate azi în puţine exemplare ferfeniţoase, prin găurile cărora se plimbă cariul, s-a întemeiat ceva de nepreţuit pentru orice popor, căci cuprinde în sine ceea ce va da formă gândului şi simţirii generaţiilor care se vor urma: limba literară” – este fraza caracterizatoare pe care i-a închinat-o Nicolae Iorga (17 iunie 1871-27 noiembrie 1940) lui Coresi.

Pentru o cultură unitară, care să fie asimilată cu uşurinţă de toţi locuitorii celor trei ţări, care, cum spunea cronicarul „toţi de un neam sunt”, s-au exprimat şi au acţionat prin scrisul lor: Simion Ştefan (?-1656), mitropolit al Transilvaniei, Dosoftei (26 octombrie 1624-13 decembrie 1693), mitropolit al Moldovei, cronicarii Grigore Ureche (c. 1590-1647), Stolnicul Constantin Cantacuzino (c. 1640-7 iunie 1716), Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673-21 august 1723) şi alţi cărturari ai perioadei de pionierat a culturii noastre şi, implicit, ai limbii noastre literare. Acum, unitatea poporului român este afirmată pe bază de documente; unul din argumentele de bază ale unităţii poporului îl constituie unitatea limbii acestuia.

Odată cu reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu (septembrie 1745-13 mai 1806), Gheorghe Şincai (28 februarie 1754-2 noiembrie 1816) şi Petru Maior (1760 ? – 2 februarie 1821), descendenţa daco-romană a poporului român, latinitatea limbii române, continuitatea existenţei noastre pe acest pământ devin argumente puternice pentru drepturile românilor din Transilvania.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, unitatea se continuă în condiţiile procesului de îmbogăţire şi nuanţare a limbii române. Scriitorii paşoptişti: Alexandru (Alecu) Russo (17 martie 1819-5 februarie 1859), Nicolae Bălcescu (29 iunie 1819-29 noiembrie 1852), Vasile Alecsandri (14 iunie 1818, 1819 ?, 1821 ? – 22 august 1890), Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817-20 iunie 1891), Alexandru Odobescu (23 iunie 1814-10 noiembrie 1895), Ion Heliade-Rădulescu (6 ianuarie 1802-27 aprilie 1872), încă înainte de actul formării statului unitar român, prin unirea Moldovei cu Muntenia, pe care o întrevedeau şi pentru care luptau, au militat pentru păstrarea şi consolidarea unităţii limbii române literare. Dezvoltarea limbii române unitare devine, după istoricul act al Unirii Principatelor Române – Moldova şi Ţara Românească – , de la 24 ianuarie 1859, o preocupare a statului unitar; sarcina fiind mult uşurată de progresele şi starea de spirit realizate în perioada premergătoare acestui măreţ eveniment din istoria poporului român.

Marii noştri clasici: Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1890), Ion Creangă (10 iunie 1839-31 decembrie 1889), Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852-22 iunie 1912), împreună cu toţi scriitorii de generaţie, creează opere literare de o inestimabilă valoare, care contribuie la îmbogăţirea şi perfecţionarea limbii noastre literare. Un rol important în dezvoltarea în continuare, în mod unitar, a limbii române l-a avut Academia Română care, chiar de la înfiinţarea sa, în anul 1866, şi-a propus, printre obiectivele ei principale, elaborarea unor instrumente de cultură, ca: Dicţionarul şi Gramatica, care să asigure cunoaşterea şi formarea unitară a fenomenelor de limbă pe întreg teritoriul ţării. Nu putem să nu amintim şi contribuţia deosebită a şcolilor româneşti, care, de la Universitate până la învăţământul primar, au format, alături de teatrul şi de presa în limba română, generaţii şi generaţii de cărturari, sădindu-le în minţi şi în inimi o temeinică însuşire a limbii române unitare, dar şi dragostea faţă de frumuseţea şi forţa culturală a acesteia. Orientarea deschisă de aceşti mari înaintaşi a fost urmată, în condiţiile şi cu mijloacele şi argumentele specifice fiecărei perioade, de alţi reprezentanţi ai literaturii şi lingvisticii, între care amintim pe: Titu Maiorescu (15 februarie 1840-1 iulie 1917), Bogdan Petriceicu Haşdeu (16 februarie 1836-25 august 1907), Nicolae Iorga (17 ianuarie 1871-27 noiembrie 1940), George Călinescu (19 iunie 1899-12 martie 1965), Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880-19 octombrie 1961), Iorgu Iordan (29 septembrie 1888-20 septembrie 1986).

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, limba română are o variantă cultă armonios dezvoltată, bogată şi nuanţată, în stare să exprime cele mai profunde şi subtile idei şi sentimente. În această perioadă, mai ales după 1 Decembrie 1918, când s-a făurit visul de aur al poporului român – de a-şi desăvârşi unirea într-o patrie comună –, limba română unitară constituie instrumentul prin care se transmite cultura României întregite, simbolul şi suportul unităţii naţionale, pe care a precedat-o, a prefigurat-o şi a pregătit-o. În stadiul actual de evoluţie – româna, limba comună şi oficială a statului naţional unitar – au căpătat o importanţă deosebită preocupările de cultivare a limbii, de difuzare prin intermediul şcolii, presei şi al altor mijloace, a normelor, valorilor şi frumuseţii limbii române, ale cărei norme să fie cunoscute şi respectate de toate categoriile de vorbitori. Cunoaşterea în profunzime a limbii întregului popor, purtătorul şi făuritorul de veacuri al culturii naţionale, al gândirii şi simţirii româneşti, „prima şi cea mai de seamă creaţie culturală a poporului român”, cum spunea Tudor Vianu (8 ianuarie 1898-21 mai 1964) constituie nu numai un act de cultură, ci şi o formă principală de educaţie patriotică.

Profesor Theodor R. POPA