Un secol de eparhie clujeană

Un secol în în viața unei instituții reprezintă un prim bilanț care arată maturitate, durată, seriozitate și asumarea inteligentă a istoriei, prin personalitățile care au reprezentat-o. Pentru Arhiepiscopia Clujului, împlinirea unui secol de la intronizarea primului ierarh și până în zilele noastre reprezintă o evoluție firească asumată constant și conștient de cei cinci ierarhi care au păstorit-o și care au dat prestigiu și valoare ortodoxiei din această parte a Transilvaniei și care s-au ridicat cu asupra de măsură la valoarea vremurilor pe care le-au trăit.

Privită pe scurt, evoluția istorică a acestei instituții ne poate oferi o bună înțelegere a acestui arc peste timp, care arată că o istorie asumată conștient își oferă roadele ei prin oamenii pe care Dumnezeu i-a ridicat în fiecare generație să păstorească Biserica.

De numele cetății Clujului, ce poartă în el atât noblețea civilizației romane, cât mai ales strălucita glorie medievală, care l-a consacrat ca Orașul comoară, se leagă și firav, dar fascinant, momentul de afirmare a ortodoxiei românești, care coboară până în veacul al XV-lea. Aici s-a afirmat cu certitudine, la finalul secolului al XV-lea, prima instituție de nivel mitropolitan din spațiul intracarpatic, pentru zona centrală și de nord a Transilvaniei, care a durat mai bine de o jumătate de secol. La Feleac, sat de români liberi, care au trăit sub binevoitoarea protecție a domnitorilor Moldovei, și-au avut reședința patru ierarhi ortodocși, ce purtau rangul de Arhiepiscop și Mitropolit. Mitropoliții rezidenți la Feleac – domeniu cu privilegii regale confirmate în anii 1367-1510 – păstoreau o eparhie pentru părțile centrale ale Transilvaniei. Această Mitropolie de pe Dealul Feleacului a avut ca misiune deschiderea spre teritoriile aflate la est de Tisa și la sud de Carpații Nordici, ea fiind recunoscută de regatul Ungariei și de Moldova, din partea cărora a primit garanții statale.

Primul dintre vlădici este „arhiepiscopul Daniil”, care a zidit și biserica cu hramul Sfânta Parascheva, pe locul unei mai vechi biserici de lemn, cu sprijinul voievodului moldovean Ștefan cel Mare (1457-1504). El este amintit într-un document ce datează din 25 octombrie 1488. Lui i-au urmat ierarhii Marcu, grec de origine (episcopus graecus), Danciu, devenit Daniil, Ștefan și Petru.

Dintr-o danie și o ferecătură de Tetraevanghel din 1498 este amintită „Mitropolia din Feleac”, care a primit acest dar, în timp ce ierarhul Daniil era numit cu titlul de „Mitropolit de Severin și Ardeal”. Din titulatura acestui ierarh se vede filiația și legătura canonică dintre scaunul transilvan și vechile scaune mitropolitane de la Sud de Carpați. Faptul că în titulatura ierarhului felecan apărea și numele celei de-a doua Mitropolii recunoscute de Patriarhia Ecumenică în Ungrovlahia, la 1370, se explică prin practica „transferului de canonicitate”, de la vechea Mitropolie a Severinului la noua Mitropolie din spațiul intracarpatic. Mutarea unor scaune episcopale s-a făcut și sub pretextul creării unor structuri administrative canonice, prin aceasta inițiativa revenind exclusiv regalității și puterii seculare, fără a mai fi necesar acordul Patriarhiei Ecumenice.

În anul 1516 este menționat Ștefan, ca ierarh la Feleac, fapt ce confirmă continuitatea mitropoliei și în zorii veacului al XVI-lea. Tot în vecinătatea acestei Mitropolii a fost întemeiată mânăstirea ortodoxă „Sfânta Treime”, amintită de documente din anul 1581, 1595, 1597 și care a funcționat până spre prima jumătate a veacului al XVIII-lea, când aici era și un mic scriptoriu în care erau copiate cărți liturgice. În 1538, un act emis de jurații orașului Cluj îl amintește pe episcopul Petru, hirotonit la Târgoviște, ultimul din șirul ierarhilor felecani. Sfârșitul ierarhilor de la Feleac este confirmat de un act din anul 1538, în care episcopul Anastasie de la Vad preia și funcția de ierarh al Feleacului.

În spațiul central și nord transilvan a funcționat Episcopia de la Vad, cu un șir neîntrerupt de zece episcopi, de la Ioan și Anastasie, până la Eftimie, care „au umplut aici un secol și jumătate de sfințenie românească”. Și în cazul acestei Episcopii, Sfântul voievod Ștefan cel Mare a reușit ca, prin înțelegerea pe care a avut-o cu regele maghiar Matia Corvinul (1458-1490), să obțină în Transilvania două importante domenii, Cetatea Ciceului, cu peste 60 de sate de pe Valea Someșului, Țara Lăpușului și Câmpia Transilvaniei, și Cetatea de Baltă, pe Valea Târnavelor. În zona Someșului se presupune că exista, încă din veacul al XIV-lea, o mânăstire domnească, întemeiată de voievozii maramureșeni Baliță și Drag.

Această episcopie a Vadului a fost ctitoria voievodului moldovean Ștefan cel Mare și a urmașilor lui, cu o jurisdicție ce se întindea peste părțile nord-estice ale Transilvaniei, până în Maramureș și Satu Mare. Ierarhii de la Vad erau hirotoniți la Suceava și se aflau sub ascultarea canonică a mitropolitului moldovean.

Primul episcop de la Vad cunoscut cu numele este vlădica Ilarion, amintit la 23 septembrie 1523, când făcea demersuri pentru construirea unei mânăstiri în zona satelor Hordou și Telciu din Țara Năsăudului. Odată cu consolidarea autorității voievozilor moldoveni în zona Someșului, crește tot mai mult prestigiul eparhiei de la Vad și se înmulțesc actele de donații făcute ierarhilor de aici.

La Vad au păstorit nu mai puțin de 14 episcopi ortodocși, mulți dintre ei buni știutori de carte, care s-au implicat politic în acțiunile domnitorilor moldoveni. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea și odată cu diminuarea influenței moldave în nordul Transilvaniei, dar și pe fondul răspândirii Reformei, episcopia de la Vad și-a pierdut mult din importanță. În 1599, în fruntea eparhiei someșene se afla episcopul Ioan de Cerna, călugăr din părțile hunedorene și un apropiat colaborator al lui Mihai Viteazul. Cu vlădica Eftimie se încheie, în anul 1627, existența Episcopiei Vadului, ea fiind înglobată în Mitropolia Bălgradului.

Deși cu o istorie efemeră, Mitropolia de la Feleac și Episcopia de la Vad constituie rădăcinile medievale ale viitoarei Eparhii a Clujului, care a putut învia după Marea Unire și care au rămas permanent în conștiința istoriei ca un prim moment de glorie a ortodoxiei transilvănene.

De numele Clujului s-a legat dorința episcopului Vasile Moga, în anul 1810, de a păstori Eparhia ortodoxă a Transilvaniei din orașul de pe Someș, lucru de neacceptat în logica istorică de atunci. Și tot de Cluj se leagă și dorința Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, de a înființa aici o Episcopie care să întregească arealul firesc al Bisericii Ortodoxe din Ardeal și Banat. Faptul că la Cluj s-a dorit permanent înființarea unei episcopii ortodoxe o dovedesc multele încercări de reorganizare eclesiastică dintre anii 1880 și 1903, care însă nu au dus la niciun rezultat.

Toate aceste speranțe și așteptări s-au putut împlini însă după Marea Unire din 1918, când, prin voința hotărâtă a unor bărbați providențiali, Clujul a devenit Episcopie, rodind pe vechile rădăcini ale episcopatelor medievale de la Feleac și Vad. Începutul a fost făcut în anul 1919, când la Cluj a fost înființat un Consistoriu Eparhial, condus de arhimandritul Nicolae Ivan, fost asesor eparhial la Sibiu, care a făcut demersurile necesare pentru reactivarea Eparhiei.

Astfel, la data de 6 decembrie 1921, de praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, a luat ființă Eparhia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, prin instalarea ca întâi arhipăstor a vrednicului de pomenire Episcop Nicolae Ivan (1921-1935). El a păstorit Eparhia cu un neîntrecut har de ctitor, lăsând posterității Catedrala din inima Clujului, reședința eparhială, prima Academie Teologică, revista „Renaștera”, dar, în primul rând, împlinirea unui vis de veacuri al românilor ortodocși ardeleni, care și-au dorit un ierarh al lor în metropola Transilvaniei.

Lui i-a urmat în scaunul de Episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, Nicolae Colan (1936-1957), mare ierarh și om de cultură aleasă, diortositor al Noului Testament, membru al Academiei Române, „român care’n vremi de grea cumpănă n’a știut ce e frica”.

Nicolae Colan a stat alături de credincioșii ortodocși în Cluj, în perioada ocupației hortyste (1940-1944). Pentru a ilustra cel mai bine atmosfera epocii, pe care Episcopia Clujului și Episcopul ei le-au traversat cu fruntea sus, redau cuvintele juristului și profesorului clujean Ioan Mateiu, colaborator apropiat al Episcopului Nicolae:

„Iată o misiune, cum poate n-a avut-o niciunul din ierarhii Bisericii transilvănene. De aceea, numai o răbdare îngerească și un activism înțelept o puteau stăpâni ca dar de sus. În atmosfera otrăvită de acolo (din Ardealul cedat n.n.), puritatea sufletească a vlădicului Nicolae și idealismul eroic ce-l însuflețește, au fost și rămân ozonul moral al nației noastre”. El și-a încheiat păstorirea de episcop la Cluj, la 23 martie 1953, când a fost ales Mitropolitul Ardealului.

Din 1957 și până în anul 1992, Eparhia Clujului a fost păstorită de bunul și blândul Episcop Teofil Herineanu, un om care s-a ridicat deasupra vremurilor sale, pe care le-a depășit prin propriile sale calități sufletești, arătând că cea mai mare victorie a omului este libertatea interioară și a cărui loialitate față de Ortodoxia românească e pecetluită de însăși moartea sa. În anul 1973, Sfântul Sinod a hotărât ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la rangul de Arhiepiscopie.

Lui i-a urmat în scaunul de Arhiepiscop al Clujului teologul și omul de cultură Bartolomeu Valeriu Anania (1993-2011), un om care a știut să facă istorie și care a deschis o nouă pagină în devenirea acestei importante eparhii transilvane. Tălmăcitor al Bibliei și ctitor remarcabil, Arhiepiscopul Bartolomeu a păstorit Eparhia clujeană cu înțelepciune, reușind să-i dinamizeze activitatea, pentru a răspunde prompt și eficient solicitărilor noi și tot mai diverse ale lumii moderne.

Ca o recunoaștere locului pe care Clujul îl ocupă pe harta ortodoxiei românești, dar și pentru a sublinia faptul că Biserica stă permanent sub aripa înnoitoare a Duhului Sfânt, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înființarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, cu reședința la Cluj-Napoca. Astfel, Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost întronizat ca primul ei Mitropolit, la 25 martie 2006, la praznicul Bunei Vestiri, de către Patriarhul Teoctist (1986-2007).

Când s-au împlinit cinci ani de la ridicarea Clujului la rang de Mitropolie, în data de 25 martie 2011, Înaltpreasfințitul Părinte Andrei a fost întronizat Arhiepiscop și Mitropolit al Clujului, urmându-i în scaunul de arhipăstor Mitropolitului Bartolomeu, care s-a mutat la cele veșnice la 31 ianuarie 2011. Mitropolitul Andrei s-a angajat cu multă fermitate și dăruire în păstorirea credincioșilor din această parte a Transilvaniei, sporind și împlinind moștenirea iluștrilor săi îanintași, construind un sediu modern al Facultății de Teologie din Cluj, reluând proiectul de rectitorire a Catedralei Mitropolitane, înființând mănăstiri, parohii, centre sociale și școli. De la statura de părinte, Mitropolitul Andrei a dat un nou impuls pastorației și activităților cu tinerii în Arhiepiscopia Clujului, ca un semn al grijii pentru soarta lor și a Bisericii.

Cu o istorie de un secol, cu doar cinci ierarhi care au condus Arhiepiscopia Clujului cu mult har și cu o mare conștiință eclesială, Eparhia clujeană pășește spre cel de-al doilea secol de istorie cu fruntea sus și cu speranța că viitorul îi va oferi în continuare șansa de a da o mărturie vie despre Evanghelia Domnului și de a-i păstori pe credincioși cu aceeași înțelepciune și calitate.

Pr. lect. univ. dr. Bogdan IVANOV