Un punct de vedere: FRANCMASONERIA ŞI RELAŢIILE DINTRE CULTELE RELIGIOASE

Societate spirituală de renume universal, socotită prin secole cînd un sector umanist al Filosofiei, cînd o dogmă religioasă, Francmasoneria („Zidarii oneşti ai Universului) rămîne instituţia simbolic-iniţiatică cea mai puţin cunoscută, înceţoşată de confabulaţii, diversiuni şi intoxicări, demonizată de detractori şi critici acerbi, de multe ori, însă, neavizaţi şi diletanţi. Interzisă de Stalin, iar din 1948 de toate regimurile comuniste din Est, ea a căpătat, după Revoluţiile din 1989, dreptul la expresie şi manifestare, libere, la reluarea şi practicarea tradiţiilor, regulamentelor, landmark-urilor, gradelor şi normelor sale. O ambiţioasă istorie şi, indubitabil, una din cele mai aprofundate ale Francmasoneriei universale, a fost concepută şi în România postrevoluţionară de M.A.B. (Prof. univ. Mircea Alexandru Birţ), intelectual de elită, medicinist, publicist, eseist, „practicant, după Marea Tradiţie – cioplitor al pietrei brute, căutător al iluminării Adevărului, care trebuie, necontenit cercetat şi dovedit, cu sinceritate, respect şi probitate pentru valorile spiritului”. Istoria sa poartă titlul: FRANCMASONERIA ŞI RELAŢIILE DINTRE CULTELE RELIGIOASE – ŞI ALTE CONCEPTE (Ed. Grinta, Cluj, 2015).

Socotind trupul (şi sufletul) omenesc drept o „piatră – ce trebuie cioplită”, perfecţionată, „şlefuită”, iar pe Dumnezeu „Marele Arhitect al Universului”, Uniunea Francmasonilor a fost „inventată” de preotul protestant englez (cu strămoşi catolici), Andersen, la Londra, în 21-24 iunie 1717, cu reprezentanţi din toate breselele, numite mai tîrziu „arte şi meserii”. Ciudat rămîne (şi) faptul că, în Ţările Române, unele ritualuri masonice au fost introduse de călugărul catolic italian Anton Maria Del Chiaro, care fusese chemat la Bucureşti „diplomat” (şi secretar) al Principelui Constantin Brâncoveanu. El ar fi creat primul „atelier de perfecţiune” şi, în 1727, a lăsat un manuscris: LE REVOLUZIONI DI VALACHIA, publicat în volum în 1910, la Iaşi, de Nicolae Iorga. „Le revoluzioni”, noţiunea din titlul operei fostului student catolic la „De Propaganda Fide” din Roma, avea sinonimele de „emancipare”, „transformare”, „mişcare”, „evoluţie” – un concept (revoluţionar) „pre-modern!” Pastorul Andersen nu a bănuit, niciodată, ce straniu renume va căpăta această societate, cînd „secretă” şi „subversivă”, cînd „discretă şi de elită”, după evenimentele pe care le aştepta, ori le provoca, prin decenii şi epoci. Caracterul universal şi „antimonarhic” l-a primit cînd a trecut pe pămîntul Franţei (vezi Revoluţia din 1789), iar cei dintîi opozanţi, chiar severi şi aspri adversari ai acestei instituţii spiritual simbolice i-au devenit cultele (confesiunile) religioase.

Graţie opiniilor, interdicţiilor (Bulelor) unor Papi, societăţile masonice au fost transformate în „inamicul implacabil al Creştinismului – în speţă cel de confesiune catolică”, reproşîndu-i-se declanşarea unor războaie şi crize, aservirea (apropierea) de iudaism, destrămarea familiei şi indiferenţa faţă de religiile lumii, precum şi „caracterul ei intempestiv şi obscur”. La distanţă de 170 de ani faţă de aceste idei ale Papei Clement al VIII-lea, spre ilustrare, Papa Leon al XIII-lea, în 1891, a dezavuat Comunismul şi „practicile Masoneriei”, însă a încurajat, paradoxal, democraţia şi drepturile Omului, atrăgîndu-şi titlul de „Papă al Muncitorimii”. Şi, iată, tot Leon al XIII-lea, în Bula „Rerum Novarum” (Despre Nou), a impus reactualizarea şi studierea doctrinei lui Toma d’Aquino, potrivit căreia „nu există nici un conflict între ştiinţă şi religie”, între cunoaşterea Bibliei şi Ştiinţele Naturii, Astronomie, Fizică şi alte realităţi obiective. Leon avea să îi numească pe protestanţi „fraţi despărţiţi”, invitîndu-i să se unească cu Roma; iar, în 1992, după un secol, Papa Ioan Paul al II-lea i-a numit pe iudaici: „fraţii noştri mai mari” – încurajînd omenirea spre valorile ecumenismului.

Atît Renaşterea, cît şi Filosofia iluministă au devenit unele din temeliile îndrăzneţei viziuni ecumenice şi a pluralismului religios, care au născut remarcabile apropieri şi un dialog fertil, între personalităţile (gînditorii) lumii creştine şi cei ai societăţilor francmasonice. Peste 55%, afirmă istoricul M.A.B., dintre credincioşii omenirii contemporane o reprezintă marea religie catolică. „Atît creştinul, cît şi masonul recunosc acţiunea tainică a lui Dumnezeu!… Credinţa a fost, însă, declarată moartă, de către dictaturile din sec. XX, cu o enormă propagandă şi desfăşurări diabolice de forţe. Credincioşii, dispreţuiţi, au fost adevăraţi mărturisitori, care (Nota Bene!), au eliberat drumul, în vederea reconstrucţiilor de azi. Credinţa creştină are mai mult viitor, decît ideologiile politice, care o invită la auto-dizolvare”.

Istoricul şi eseistul Mircea Alexandru Birţ a ales o cale literară accesibilă în receptarea volumului Francmasoneria şi relaţiile dintre cultele religioase: dialogurile (platoniciene), urmînd pilda unor scriitori-filosofi, în sec. XX: Paul Valery (Monsieur Le Teste) şi Cesare Pavese (Dialoghicon Leuco). Lectura a devenit, astfel, comprehensibilă şi edificatoare. Dincolo de această complexă istorie, la care a lucrat aproape două decenii, Prof. Birţ este o personalitate cunoscută: laureat al premiului „Gh. Marinescu” al Academiei Române (2001), graţie unor aporturi ştiinţifice privind Psihiatria – Prolegomene critice, Tulburările comportamentului (Anorexia – Bulimia nervoasă); De la Psihosomatică la Alexitimie ş.a. MAB face parte din ramura ilustrei familii Enescu din Moldova. Bunicul său, dinspre tată, Moise Enescu, a fost unul dintre unchii compozitorului şi primul practicant al trăirii nemijlocite într-o Lojă scoţiană de reflecţie – apoi „participant” la un Congres (Convent) al Francmasoneriei Universale, ţinut la începutul secolului XX, la Londra. Părintele său, Anton Mircea Enescu a devenit, după 1947, specialist la NASA. Din aceeaşi înrămurită familie făcea parte şi regretatul critic şi eseist Radu Enescu, de la revista „Familia”; fiul lui MAB, Mircea Alexandru-Jr., este un apreciat teolog şi lingvist, specializat în istoria literaturii religioase comparate.

Constantin ZĂRNESCU