Un nou studiu susţine că obezitatea nu înseamnă în mod automat o sănătate precară

Doar între 25% şi 33% dintre persoanele diagnosticate în prezent cu obezitate ar trebui considerate ca având o stare de sănătate precară, potrivit unui studiu publicat în revista Nature, care se alătură apelurilor pentru o reformare a modului în care este diagnosticată această afecţiune.

Studiul vine în continuarea unei propuneri formulate anul trecut de experţi şi organizaţii medicale, care vizează extinderea criteriilor de diagnosticare a obezităţii, dincolo de simplul indice de masă corporală (IMC), calculat pe baza greutăţii şi înălţimii.

Obezitatea poate constitui un factor de risc pentru diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare, afecţiunile hepatice şi renale, precum şi pentru cancer. Studiul sugerează clasificarea obezităţii în două stadii: preclinic, atunci când afecţiunea reprezintă, în principal, un factor de risc, şi respectiv clinic, atunci când aceasta cauzează deja probleme de sănătate.

Noul model propune măsurarea grăsimii corporale – inclusiv prin evaluarea circumferinţei taliei – alături de IMC, precum şi verificarea existenţei unor disfuncţii organice asociate cu greutatea (cum ar fi problemele cardiace sau hepatice) înainte de stabilirea diagnosticului. Acest lucru înseamnă că unele persoane, care prezintă doar un indice de masă corporală (IMC) ridicat, nu ar fi încadrate în categoria persoanelor cu obezitate. Cei care au un procent ridicat de grăsime corporală şi un IMC mare ar fi diagnosticaţi cu „obezitate preclinică”, iar cei care prezintă, de asemenea, disfuncţii ale organelor ar fi diagnosticaţi cu „obezitate clinică” – considerată o afecţiune activă care, de regulă, necesită un tratament mai urgent.
Majoritatea persoanelor cu „obezitate preclinică” – în medie, aproximativ 82% în cele patru ţări studiate – nu au evoluat către o formă de „obezitate clinică”, deşi, potrivit studiului, ratele de progresie au fost mai ridicate în China şi Spania.