Un nou impozit

Niciodată n-am stat bine la acest capitol.
Mai marii zilei au făcut în aşa fel încît fiecare mişcare, suflare sau iniţiativă a năcăjitului să fie dijmuită. Iar ei, boieri, vodă sau evazivul şi hrăpăreţul Stat, să se îmbuibe din banii celor mulţi. Rămîne emblematică vorba lui Neculce cronicarul, de la care aflăm că „Mihai-vodă a introdus văcăritul, de i-au rămas blestem păn-acum”.

Şi cu blestemul am rămas!
Pentru că, şi în zilele noastre, Parlamentul, Guvernul (cu binecuvîntarea tacită a Preşedintelui) cocoşează pe cine poate. Iar acum (începînd cu 31 martie a.c.) a venit rîndul celor care, cît de cît, mai aduc un ban la buget: hotelierii şi cîrciumarii. S-a încercat, mai anii trecuţi, şi cu impozitul forfetar. Atunci (2009) au avut de pierdut cei ce şi-au făcut afaceri din închirieri, leasing, investigaţii şi protecţie, servicii de tot felul. Acum se cere impozit însutit.

Nu este menirea noastră să facem previziuni. Şi nici măcar să reproducem ceea ce spun alţii despre această iniţiativă. Şi sîntem întrutotul de acord că impozitele sînt necesare, că dezvoltarea ţării este în strînsă legătură cu acest ban sigur, adunat în visteria statului. Vrem doar să subliniem că nu-i tot una să ai o cafenea cu 2-3 mese sau un restaurant cît Casa poporului; şi nu se compară o pensiune de la mama dracului, cu un hotel de 5 stele de pe malul mării.

Sigur că, prin definiţie, puterea de înţelegere a senatorilor şi deputaţilor se limitează doar la interesele imediate. Ale lor, spre exemplu. Şi ale amicilor politici. Altfel, dăjdiile astea ar ţine cont şi de nevoile celor care, cu tristeţe se numesc întreprinzători.

Cîrciumăritul este un vechi impozit de capitaţie care a adus picante înjurături pe buzele clienţilor şi proprietarilor, deopotrivă. Dar, să ne înţelegem: totul era în limitele unui simţ. Acum, se merge pe exageraţiuni şi pe favoritisme doar în cazul „lipiturilor de partid”. Altfel… şo’ pe ei!

Să vorbim despre… indicaţia de a plăti impozit pe locurile de cazare. Nimeni nu spune că nu se poate impozita locul de cazare… ocupat! Şi plătit! Dar dacă patul de pensiune rămîne gol? Sau vin în vizită părinţii, să spunem, pe care, bineînţeles, tînărul patron nu-i poate taxa? Trebuie să plătească din buzunar? Asta, pe lîngă că, după exemplu de mai sus, are de suportat şi plata schimbării lenjeriei şi lumina, şi gazul, şi mîncarea. Apropo de mîncare: la restaurante treaba este asemănătoare. E tot una dacă vine o gaşcă de barosani, beau pe rupte, mănîncă, şi beau iar? Sau un amărît spaţiu cu 2 clienţi ce stau la o cafea şi povestesc 3 ceasuri?

Nu mă pun în situaţia de a deplînge afacerile profitabile ale unor hotelieri sau crîşmari din patrie. Şi nici nu cer să fie ajutaţi cei care sînt mai înghesuiţi şi şi-au dezvoltat afaceri, vorba vine, doar pentru a avea pensionarii, să zicem, un locşor de bîrfă în cartier. Iar ei, o ocupaţie onorabilă, după falimentul fabricilor pe unde lucrau. Dar gîndul cel bun şi drept al aleşilor ar trebui să fie mereu spre oameni. Nu neapărat spre patroni, ci spre cei care ”beneficiază” de serviciile lor. Pentru că, pînă la urmă, biruri mai mari în anumite domenii de activitate înseamnă mărirea preţurilor şi… gaură în buzunarul alegătorilor.

Ş-apoi, nu sîntem în situaţia de a experimenta pe seama unora care au avut curajul să iniţieze afaceri de mai mică anvergură. Falimentul lor se traduce prin nenumărate drame. Şi nici măcar nu se poate spune că, în cel mai rău caz, aceşti întreprinzători se pot întoarce la vechile lor locuri de muncă.
Care locuri de muncă?