Un nou atentat la demolarea lui Eminescu

Mi-am petrecut dimineaţa zilei de 15 ianuarie participînd la o adunare eminesciană aniversară, organizată de Filiala din Cluj a Academiei Române la Biblioteca Universitară „Lucian Blaga” şi am trăit din nou emoţia evocării personalităţii marelui poet. M-am retras apoi acasă cu cartea lui Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit (Humanitas, 2015), sperînd să am o lectură reconfortantă şi plină de idei tonifiante. În locul acestora am dat peste o carte dezamăgitoare, plată, falsă şi revoltător de schematică, în stare să mă convingă că tot ceea ce iese din mintea şi mîna acestui plastograf al culturii naţionale nu poate să depăşească complexul unui cărturar mărunt, cu preocupări meschine şi cu sufletul chircit. Căutînd popularitatea cu orice preţ, dl L.B. se adaugă de multă vreme corului de contestatari de istorie şi de cultură românească, a blasfemiatorilor, a demolatorilor, a falşilor patrioţi, pentru care temele abordate sînt doar un pretext de a rupe puţin cîte puţin din eşafodajul construcţiei de neam şi de ţară în numele aşa-zisei modernităţi şi globalizări. În timp ce suflete străine neamului ne iau pădurile, pămînturile, casele, aurul, petrolul şi alte multe bunuri materiale, L.B. vine să ne ia credinţa în spiritele luminate ale naţiei, să ne micşoreze flacăra idealului naţional, să ne convingă că opera eminesciană nu rezistă timpului şi că ea a fost „umflată” în mod intenţionat de tot felul de tribuni ai momentului, că poetul n-ar fi altceva decît un fals idol naţional. Eminescu, „sufletul integral al culturii naţionale”, „românul absolut”, cum a fost numit de Iorga şi de Noica nu este, după părerea sa, decît un „poet onorabil” şi nimic mai mult, un scriitor epuizat (vorba lui Patapievici), care nu mai spune nimic tinerelor generaţii, care şi-ar fi spus răspicat punctul de vedere prin cazul „Dilema”. Eminescu n-ar rezista prin urmare cumulului de calităţi şi de idei deschizătoare de drum care i-au fost atribuite în diferite etape de evoluţie ale culturii noastre de diverşi apostoli ai neamului, iar mitografia care s-a ţesut în jurul numelui său ar fi mai degrabă păguboasă decît benefică, o găselniţă nefericită, iar gloria sa europeană ar fi mai degrabă un moft, un veritabil eşec. Pentru a-şi demonstra aceste insanităţi, autorul convoacă pe toţi detractorii şi contestatarii poetului, începînd cu faza polemicilor junimiste, pînă la rătăciţii dilematici ai zilelor noastre, punîndu-i la treabă pentru a acredita ideea manipulării imaginii eminesciene de către naţionaliştii conservatori, gen A.C. Cuza, Ordeanu şi A. C. Popovici, dar şi de către legionarii exaltaţi, gen Papanace, de socialiştii tradiţionali (Gherea) sau cei proletcultişti (Vitner, Moraru) şi ceauşişti. Personajul nostru nu se dă în lături de la a aduce acuze şi veritabililor eminescologi, precum Călinescu, Perpessicius sau Vianu, dar şi lui Noica şi Simion, răstălmăcindu-le spusele sau micşorîndu-le meritele de a fi pus la dispoziţia publicului larg manuscrisele poetului. Cultura naţională este văzută de acest sumbru cîrtitor ca o colecţie de iluzii, neizbînzi, falsuri, iar emblema ei cea mai strălucitoare, un simplu neîmplinit, redus la proporţiile unui caz de simpatie pentru un ins bolnav, nefericit în dragoste, epuizat de muncă şi exploatat de mai-marii epocii. Ce reformator de limbă, ce sociogonie şi epopee naţională, ce proză fantastică, ce dramaturgie caracterologică, ce publicistică progresistă (mai degrabă xenofobă şi antisemită!), ce idei în domeniul ştiinţelor! Nimic din calităţile estetice ale operei, nimic din deschiderile ideatice şi ideologice operate la nivelul profund al temelor, motivelor, metaforelor, sensului general al spiritualităţii româneşti. Dovedit că nu e în stare să judece corect şi obiectiv nici fenomenul Primului Război Mondial, nici realitatea Marii Uniri şi nici starea României de azi („România defectă”), L.B a părăsit de mai multă vreme calitatea sa de „istoric” obiectiv şi imparţial, devenind subit un jurnalist de scandal, un fel de „analist” conjunctural, un extraterestru coborît cu hîrzobul de undeva din galaxiile extramundane pentru a ne compromite toate marile teme şi motive ale istoriei naţionale, demonetizînd cu rea intenţie tot ceea ce ţine de calitatea noastră de români. Sub pretextul realizării unui demers imparţial, el devine aprioric un demolator de valori naţionale, un penibil eseist cu viziune pregnant negativă, care se bizuie doar pe argumente şi exemple contestate. E şi cazul acestei cărţi despre Eminescu, care nu-i face cinste şi care degenerează în final într-un fel de pamflet, burduşit cu ironii şi adnotări de prost gust. Nu că nu-l înţelege şi gustă pe Eminescu, dar aglutinează aici toate aserţiunile anti-Eminescu, cîte s-au produs prin timp, asociindu-se lor. Cartea sa seamănă astfel cu un penibil extemporal al unui elev silitor, dar inabil, dogmatic, mofluz, care trăieşte cu voluptatea maximă doar discursul mefient, producător de aserţiuni bagatelizatoare şi simplist-schematice, care îşi rîde în pumni de Academia Română, de tot ceea ce e sănătos şi viabil ca intenţie şi realizare spirituală, acoperindu-le cu o vopsea groasă şi plină de impurităţi. Gîndirea eminesciană de mari profunzimi filosofice, cosmogoniile lui impresionante, metaforele noi şi netocite, reduse la reproşuri hilare de unii duşmani ideologici sînt luate de bune şi amplificate pînă la cinism. Este modul său tipic de a-şi încropi discursul doar din citarea defectelor şi insuficienţelor stilului eminescian. Exegetica eminesciană de calitate este ignorată cu bună ştiinţă, spre a face loc mediocrităţilor şi tuturor falşilor şi compromişilor „eminescologi”, ridicînd în slăvi momentul Dilema şi desfiinţînd, prin comentarii apodidactice şi stupide, Academia şi mai ales pe cei care au bătut monedă pe „complotul” din 1883, cu intenţia clară de a bagateliza şi a pune în ridicol pe cei ce cred cu adevărat în Eminescu şi în calitatea sa de reper naţional fundamental. Rezultatul demersului lui L.B e unul lamentabil, o lucrătură care ni-l face ridicol, aşezîndu-l clar şi defintitiv alături de Grama şi Octav Minar.

Mircea POPA