UE se îndreaptă spre un directorat al bogaţilor

El Pais

În ultimele luni s-au sugerat diferite scenarii, de la dezintegrarea Uniunii monetare, la crearea unui nucleu federal al ţărilor cu politici economice şi fiscale bine conectate. Evenimentele recente par să dea dreptate celor care argumentează că rezultatul crizei actuale va duce la o mai mare integrare între unele state membre ale UE. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy s-a exprimat în favoarea unei Europe cu două viteze, ceea ce ar însemna o Eurozonă mai integrată şi o soluţie confederală pentru restul. Este evident că de mai multe luni Franţa se consultă cu Germania la toate nivelurile în acest sens, după cum se pare că se dezbate şi chestiunea impozitelor comune şi posibilitatea ca unele ţări să abandoneze zona euro.

Tandemul franco-german pare să vizeze crearea unei Europe bogate, profund integrată, în centru, cu cei săraci şi în impas într-un cerc concentric împrejur. Un adevărat directorat. Ceea ce ar însemna că proiectul de integrare europeană bazată pe solidaritate s-a încheiat. Pe bună dreptate preşedintele Comisiei Durao Barroso s-a declarat contrar acestei orientări, considerînd-o un pas înapoi în procesul de integrare europeană. Din păcate, dincolo de ceea ce spune Comisia, opţiunea nucleu-periferie pare, pentru prima dată, plauzibilă în istoria UE.

Întărirea zonei euro prin modificarea Tratatului rămîne opţiunea preferată, iar cancelarul german a susţinut-o public. Această opţiune ar respecta tratatele şi ar duce Uniunea spre o mai mare integrare în consens cu toate ţările. Din păcate puzderia de interese ale ţărilor şi vocile naţionale fac imposibilă obţinerea unui rezultat coerent, cel puţin în termenii pe care îi cer pieţele pe termen scurt.

O soluţie dramatică, în afara Tratatului, ar putea fi singura cale de scăpare din drumul fără ieşire în care a intrat Europa. Clasicul mecanism de reformă a Tratatului, care are nevoie de acordul tuturor statelor membre şi de ratificarea sa de parlamentele naţionale sau prin referendum în unele ţări, şi-a demonstrat deja limitele într-un trecut apropiat. Pe de altă parte, obţinerea unui acord semnificativ între cei 27 de membri s-a dovedit o misiune imposibilă, cînd a fost vorba de stabilirea bugetului european sau de poziţionarea UE faţă de regimul criminal libian.

Ar însemna, totodată, ca Uniunea să fie obligată să înfrunte şi alte tensiuni latente apărute în anii extinderii, precum chestiunea apartenenţei la UE a Marii Britanii, dezbătută de atîtea decenii. Guvernul britanic s-a poziţionat din 1973 împotriva tuturor încercărilor privind o integrare mai completă. Confruntarea cu decizia unei integrări mai mari sau mai mici ar putea totuşi ajuta unele ţări să-şi clarifice adevărate afilieri. S-ar termina însă şi visul unei Europe bazate pe valori, pentru a da cale liberă unei UE mai pragmatice, orientată pe bază de rezultate şi spre piaţă. Încă o dată, economia, nu politica, ar marca drumul construcţiei europene.