Turism la sfîrşit de săptămînă: Pe dealul Bobîlnei, strigătele luptei…

Cine n-a auzit de răscoala ţărănească de la Bobîlna? În manualele de istorie evenimentele sînt descrise cu suficiente detalii pentru a înţelege unele particularităţi ale evului mediu transilvănean, în timp ce vechiul regim socialist a folosit episodul istoric pentru a demonstra doctrinar veşnica unitate de luptă împotriva nobililor şi frăţia de clasă între ţăranii săraci, fără diferenţiere etnică. Pe la începutul secolului al XV-lea, în Transilvania, dar şi în Europa întreagă, situaţia social-economică nu era una dintre cele mai înfloritoare. În 1382, ultimul val al ciumei bubonice (moartea neagră) făcuse din nou ravagii, reducînd populaţia cu un procent cuprins între 30-60%. Depopularea în rîndurile clasei productive (ţărănimea) a fost  atît de mare încît în multe aşezări aproape nu mai era cine să lucreze pămîntul. Din această cauză alimentele au devenit bunuri foarte importante şi preţurile au crescut.

Clerul pierise în proporţie aşa de mare încît administrarea serviciilor religioase devenise un lux. Valahii din Transilvania care respectau o credinţă de rit grecesc nu beneficiau de un sistem organizat de biserică, acesta fiind interzis de regat. Ştiri despre existenţa unui episcopat în regiunea Clujului apar de-abia după 1475, cînd sînt menţionaţi vlădicii Daniil, Marcu şi Petru de la biserica ortodoxă din Feleac, pe dealul Clujului. Mai mult, s-au înmulţit şi lărgit erezii religioase de tot felul.

Nici pe planul cruciadelor pentru eliberarea Ierusalimului lucrurile nu stăteau cum trebuie. Înfrîngerea de la Nicopole (1396) îl adusese pe regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei în postura de aproape a-şi pierde tronul. Conscripţiile militare din Transilvania care asigurau cu ţărani forţele cruciate încetaseră. Doar pe la 1402 a apărut o nouă undă de speranţă, odată cu înfrîngerea sultanului Baiazid de tătarii lui Timur Lenk. Însă, erezia lui Jan Huss a generat un nou val de războaie. Din aceste cauze, în Europa occidentală a crescut preţul muncii ţăranului liber şi aceştia au obţinut unele facilităţi. Dar, nu la noi.

Tot în aceste condiţii, înaltul cler catolic şi aristocraţia din Transilvania au luat măsuri de îndreptare a situaţiei (evident, din perspectiva intereselor lor). A fost îngreunat regimul de muncă  feudal, s-a mărit numărul corvoadelor, s-au înmulţit taxele, a fost lărgită baza de impozitare şi a fost interzis unul dintre cele mai importante drepturi – „libera strămutare a ţăranului de la o moşie la alta”, drept care asigura, de bine de rău, un preţ corect muncii ţărăneşti. Mai mult, pentru a trece povara monetară a crizei economice pe umerii stărilor de jos s-a cerut plata unei taxe într-o monedă mai scumpă, cu valoare nominală mai mare.

În aceste condiţii, în 1437, a izbucnit răscoala binecunoscută şi nu doresc să insist prea mult pe desfăşurarea acesteia. Primele flăcări au izbucnit la Dumitra şi Tărpiu din Bistriţa-Năsăud. Răscoala s-a întins în Bihor, Satu-Mare, Maramureş. Se mai cunoaşte că ţăranii fără deosebire de etnie s-au constituit după modelul stărilor (claselor vremii) într-o uniune („Universitas Hungarorum et Valachorum in his partibus Transylvaniae”), s-au adunat la Olpret (actualmente, comuna Bobîlna) şi au trimis soli cu revendicările lor voievodului Transilvaniei Ladislau Csak. Provocaţi fiind, a urmat lupta de pe dealul Bobîlnei, unde au organizat o tabără după modelul taborit. Învinşi, nobilii au acceptat o pace temporară la 6 iulie 1437, după care luptele au reizbucnit.

Nobilii s-au întrunit în septembrie  la Căpîlna (Sălaj), după care, la jumătatea lunii au semnat  infama „Unio Trium Nationum”. La sfîrşitul lunii a avut loc a doua bătălie încheiată în octombrie  printr-o nouă pace,  la Apateu (probabil, localitatea din Satu-Mare, deşi documentele vorbesc de comitatul Dăbîca), urmată de un tratat care urma să fie înaintat regelui Sigismund. Tratatul a fost semnat solemn în faţa călugărilor mănăstirii Calvaria. Dar, în luna decembrie regele a murit, astfel că tratatul a rămas o simplă coală de hîrtie, umplută cu vorbe goale. Ca urmare, partida aristocratică a reînceput luptele şi în ianuarie 1438 a recucerit Aiudul şi Clujul, prinzînd şi ucigînd pe comandantul şef al răsculaţilor Antonie Lungul (Budai Nagy Antal din Chinteni, Cluj-Napoca). Răscoala a fost înfrîntă, iar poporul şi-a pierdut drepturile pentru multe sute de ani de aici încolo. Toţi clujenii şi-au pierdut prin lege calitatea de orăşeni, fiind declaraţi ţărani.

Primul tratat de pace încheiat la Olpret (Bobîlna) îmi stîrneşte curiozitatea printr-un paragraf care spune: „se decide ca lege permanentă ca în fiecare an pe muntele Bobîlna, înainte de sărbătoarea Înălţării Domnului (joia, a 40-a zi după Paşte), din fiecare sat, posesiune şi oraş să se adune cîte doi bătrîni mai deştepţi şi mai demni de credinţă împreună cu căpitanii poporului cei mai vechi sau alţii nou aleşi. Acolo, căpitanii sau unul dintre ei să-i întrebe dacă nobilii respectă drepturile poporului, iar dacă se află despre vreunul că nu, atunci acesta să fie declarat sperjur şi nimeni să  nu-l apere”. Era semnat de Ladislau Biro, Vincenţiu Judex, Ladislau Bana din Olpret şi Antonie.

Vasăzică, pe atunci, poporul era  conştient că are nişte drepturi fundamentale şi stabilea mecanisme democratice de control, rezervîndu-şi dreptul la insurecţie populară în cazul nerespectării contractului social cu statul (nobilii). Ce oameni faini ăştia de la Bobîlna şi de pe lîngă Cluj !

Aşa că hai să pornesc pînă la Bobîlna, că la Chinteni m-oi duce mai tîrziu. Ies din Cluj către Someşeni pe stada Dorobanţilor (fostă B.N. Antal, acolo pe unde au intrat forţele contrarevoluţionare, cînd au recucerit Clujul) şi mă îndrept pe drumul E 576 spre Gherla. Cînd ajung în localitatea Fundătura, virez la stînga şi urmez itinerariul Lujerdiu, Morău, Stoiana (unde se găseşte şi conacul regretatului academician Raoul Şorban, care a contribuit la salvarea vieţii a mii de evrei în timpurile tulburi ale celui de-al doilea Război Mondial), Corneşti, Tiocu de Jos, Tiocu de Sus, Igriţia. Ajuns în Igriţia, găsesc uşor un drum pietruit care se deschide la dreapta faţă de direcţia de mers. Aşezări nu foarte bogate, clădiri din piatră sfărîmicioasă de culoare galben-verzuie spartă din cariere locale, fasonate de proprietari. Dar, se găsesc şi cîteva case mai acătării, cu aspect de vilă modernă.

Urmez drumul şi iată-mă ajuns după o vreme pe culmea dealului care a adăpostit tabăra ţăranilor răsculaţi de la Bobîlna. George Bariţiu ne spune că în 1873 încă mai puteau fi văzute urmele şanţurilor de apărare. De aici, o privelişte panoramică se deschide îndepărtat asupra unei frumoase văi. Sînt uimit de calităţile strategice ale acelor luptători care cu siguranţă nu au urmat şcoli militare, dar vor fi deprins şi transmis meşteşugurile luptelor trăite de ei prin cruciade ori alte războaie. Pe culmea dealului, un grav monument ridicat în amintirea ţăranilor îmi  stîrneşte iluzii vizuale şi sonore. Văd încleştarea surdă, cerbicia răsculaţilor, sîngele care se scurge şiroaie, izbiturile şi pocnetele seci ale oaselor sdrobite de buzdugane, ţipetele şi strigătele de spaimă ale nobililor tăiaţi şi străpunşi cu coasa, loviţi cu îmblăciul. Pe dealul Bobîlnei, strigătele luptei continuă pentru mine.

Părăsesc dealul, revin în Igriţia şi îmi continuu drumul spre comuna Bobîlna (vechiul Olpret). Trec prin Vîlcele, pe urmă în Oşorhei fac la dreapta şi curînd ajung în Bobîlna. Din centrul comunei porneşte un drum spre o vale care coboară din versantul sudic al „muntelui”. La piciorul văii a fost ridicată o cruce enormă în amintirea ţăranilor români de credinţă ortodoxă care şi-au pierdut viaţa pentru drepturi naturale (fundamentale). După un obicei vechi, o biserică ortodoxă renovată cuprinde în gardul său doi foarte vechi stîlpi cu cruce unde se află gravate numele ctitorilor. De pe unul dintre aceştia crucea a căzut. Mă întreb dacă oamenii din comună sînt chiar urmaşii celor de demult.

În comună poate fi observat şi un turn în ruină al fostei basilici catolice. Acesta seamănă izbitor cu turnurile Bisericii Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor din Israel. De altfel, chiar dealul Bobîlna privit de pe cîmpul dinainte de Igriţia seamănă izbitor cu muntele Tabor.

Din Bobîlna m-am reîntors la Cluj pe traseul cunoscut deja. Am învăţat oare ceva din excursia mea de sfîrşit de săptămînă? Poate că nu, poate că da. Dar, cu siguranţă călătoria la muntele Tabor al clujenilor mi-a amintit sfatul Mîntuitorului către ucenicii săi: „Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar … nimic nu va fi vouă cu neputinţă”. Numai aşa au reuşit răsculaţii.

Emil POP