Trump nu a avut niciun plan B pentru Iran. Asta se vede

The Guardian

Războiul ales de președintele SUA nu a realizat nimic și a costat enorm lumea, comentează cu tristețe Kenneth Roth.

Donald Trump susține că stăpânește arta negocierii, dar tocmai ne-a oferit o lecție magistrală despre incompetența în negocieri. Mi-ar plăcea să văd un guvern iranian care nu își mai reprimă populația, nu își mai amenință vecinii și nu poate construi o armă nucleară. Trump a dat înapoi toate aceste eforturi. Cabinetul său de lingușitori a opus puțină rezistență în timp ce el mai întâi a bombardat în mod naiv și s-a confruntat cu realitatea abia după aceea.

Trump analizează și modifică un memorandum de înțelegere (MOU) propus, redactat de diplomați americani și iranieni cu ajutorul Pakistanului și Qatarului. Acesta ar prelungi actualul armistițiu pentru 60 de zile, în timp ce se negociază un acord de pace permanent. Contururile exacte ale acestui acord preliminar nu sunt cunoscute, dar esența sa pare clară – și reprezintă o profundă umilință pentru Trump. Războiul său neprovocat, ales din proprie inițiativă, nu a realizat absolut nimic. Este urgent nevoie de o nouă abordare.

Cel mai bun mod de a evalua dilema lui Trump este să o comparăm cu ceea ce ar fi putut obține o abordare mai puțin belicoasă. Trump spune că dorește să împiedice Iranul să obțină o armă nucleară, dar Teheranul a dezmințit în repetate rânduri acest obiectiv. În realitate, problema este, având în vedere neîncrederea larg răspândită față de liderii clericali ai Iranului, cum să li se interzică obținerea mijloacelor necesare construirii unei bombe.

Exact asta a făcut acordul lui Barack Obama din 2015 cu iranienii. Planul comun și cuprinzător de acțiune (JCPOA) a limitat programul lor nuclear, supunându-l unor inspecții internaționale intrusive. Conținea clauze de expirare, dar acestea ar fi putut fi prelungite printr-un nou acord. Totuși, Trump s-a retras din acel acord în 2018, promițând că va exercita presiuni asupra Iranului pentru a obține un acord mai bun. Nu a funcționat.

JCPOA îi permitea Iranului să îmbogățească uraniu doar până la un nivel de 3,67% – foarte departe de pragul de 90% necesar pentru o armă nucleară. Iranul a trimis atunci în Rusia 11 tone de uraniu îmbogățit modest peste acest nivel.

Renunțarea lui Trump la JCPOA a eliminat aceste limitări. Acest lucru a permis Iranului să producă aproape jumătate de tonă de uraniu puternic îmbogățit, cu o puritate de 60%. De aici până la nivelul necesar pentru o bombă era doar un pas mic.

Trump s-a întors acum la punctul de plecare. Încearcă din nou să convingă Iranul să își limiteze programul de îmbogățire și să exporte sau să dilueze uraniul îmbogățit – cu alte cuvinte, să facă ceea ce acceptase deja să facă în timpul lui Obama. Acesta era subiectul negocierilor din februarie anul acesta, dar Trump a întrerupt brusc discuțiile în favoarea războiului.

Speranța lui Trump era să bombardeze și să sancționeze Iranul până la capitulare. La îndemnul premierului israelian Benjamin Netanyahu, bombardiere americane și israeliene au încercat să decapiteze regimul, sperând într-un succesor mai maleabil sau chiar într-o revoltă populară. La un moment dat, Trump a avut aroganța de a cere „capitulare necondiționată”.

Dar, dacă a făcut ceva, uciderea liderilor iranieni, inclusiv a fostului lider suprem Ayatollah Ali Khamenei, a consolidat puterea durilor asociați cu Corpul Gardienilor Revoluției Islamice. Și a fost întotdeauna o iluzie să crezi că dictatura iraniană, care supraviețuise unor ani întregi de sancțiuni și ucisese cel puțin 7.000 de protestatari anti-guvernamentali în ianuarie, avea să fie mai preocupată de bunăstarea poporului iranian sub bombardamente decât de menținerea propriei puteri. Nici populația iraniană nu avea să fie dornică să iasă din nou în stradă și să înfrunte noi vărsări de sânge într-un moment în care preocuparea imediată era să evite moartea venită din cer.

Trump nu avea un plan B. El a susținut că a distrus capacitatea Iranului de a lansa rachete și drone. În schimb, a epuizat semnificativ stocurile de armament ale SUA, lăsând intactă cea mai mare parte a arsenalului iranian și menținând considerabilă capacitatea acestuia de a provoca haos.

Trump a transformat, de asemenea, Strâmtoarea Hormuz dintr-o armă teoretică într-una reală, probabil mai puternică decât o bombă nucleară deoarece este mai ușor de utilizat. Având în vedere că înainte de război o cincime din aprovizionarea mondială cu petrol și gaz natural lichefiat trecea prin strâmtoare (precum și îngrășăminte, sulf și heliu), consecințele economice ale închiderii acesteia sunt de mare amploare. Iranul a amplificat efectul prin atacarea instalațiilor petroliere și de gaze din statele arabe din Golf.

Iranienii îl au pe Trump la mâna lor. El pretinde că nu îi pasă de alegerile intermediare din noiembrie, dar toată lumea vede că prețul tot mai mare al benzinei și presiunile sale inflaționiste înseamnă că, în ciuda manipulării circumscripțiilor electorale, republicanii sunt susceptibili să sufere o înfrângere usturătoare.

Trump este astfel obsedat de redeschiderea strâmtorii, astfel încât livrările de petrol și gaze să poată fi reluate. Între timp, evită întrebările-cheie privind programul nuclear – motivul declarat al acestui război contraproductiv. În MOU, Iranul ar urma să dezmintă din nou intenția de a construi o bombă nucleară, dar problema esențială – împiedicarea obținerii mijloacelor necesare, limitarea îmbogățirii și neutralizarea uraniului său puternic îmbogățit – va fi amânată pentru discuții ulterioare.

Alte probleme invocate de Trump ca motive pentru război, precum programul de rachete balistice al Iranului și sprijinul său pentru grupări armate regionale, nu se regăsesc aparent nicăieri în acordul preliminar propus. Cu alte cuvinte, memorandumul de înțelegere (MOU) ne va readuce doar la status quo-ul din februarie, înainte ca Strâmtoarea Hormuz să intre măcar în discuție. Campania de bombardamente Trump-Netanyahu a fost zadarnică.

Într-adevăr, negociatorii americani se află acum într-o poziție mai slabă. Știind că Trump este disperat să repornească fluxul de petrol, Teheranul a ridicat miza. Reflectând neîncrederea față de Trump, iranienii doresc, potrivit relatărilor, ca activele lor înghețate să fie deblocate și cel puțin unele sancțiuni să fie ridicate înainte de începerea negocierilor nucleare. De asemenea, se spune că solicită un „fond de investiții” pentru a ajuta la reconstrucția postbelică – în sume mult mai mari decât cele pentru care Trump îl criticase vehement pe Obama că le-ar fi permis. Trump ar putea încerca să ocolească problema permițând Qatarului să transfere fondurile.

Este probabil ca memorandumul să impună ca trecerea prin strâmtoare să fie „nerestricționată” pe durata negocierilor, iar Trump a mers până la a amenința că va bombarda Omanul, un aliat al SUA, dacă acesta se va alătura Iranului în controlul strâmtorii. Astfel, Iranul va fi probabil obligat să renunțe la impunerea unor „taxe de trecere”, dar ar putea recurge la substituenți precum o „taxă de mediu”. Nimic din toate acestea nu era în discuție în februarie, înainte de războiul ales de Trump.

Teheranul insistă, de asemenea, ca un nou armistițiu de 60 de zile să se extindă și asupra operațiunilor militare ale Israelului în Liban. Această cerere este de înțeles, deoarece, sub pretextul luptei împotriva Hezbollah, un aliat al Iranului, Israelul a forțat un milion de oameni să-și părăsească locuințele din sudul Libanului – o cincime din populația țării. Pe măsură ce posibilul memorandum devenea public, Israelul și-a intensificat atacurile în Liban și, pentru prima dată în două decenii, a avansat dincolo de râul Litani.

Ca și în Gaza, Israelul a încălcat chiar și actualul armistițiu, lansând periodic bombe în timp ce reduce sate din sudul Libanului la ruine. Netanyahu i-a spus, de asemenea, lui Trump că își rezervă dreptul de a răspunde la „amenințări” în Liban, o formulă pe care trupele israeliene din Gaza au exploatat-o pentru a continua să ucidă palestinieni. Ca și în Gaza, este probabil ca Israelul să insiste ca un armistițiu să nu includă retragerea din vastele porțiuni de teritoriu libanez pe care le ocupă acum.

Există lecții de învățat din acest dezastru. În primul rând, Trump ar trebui să respingă definitiv preferința lui Netanyahu pentru conflictul armat fără sfârșit. Dacă se poate spune că guvernul israelian de extremă dreapta are o strategie pe termen lung, aceasta este evitarea negocierii în favoarea războiului: să bombardeze și să bombardeze, iar când cealaltă parte își revine, să bombardeze din nou. „Tunderea gazonului” este modul în care este descrisă această abordare lipsită de scrupule.

Trump, care se mândrește cu reputația sa de negociator, ar trebui să prioritizeze negocierea și să renunțe la zăngănitul armelor, precum amenințarea sa vădit ilegală (și slab deghizată ca amenințare nucleară) de a distruge civilizația iraniană. Deși negociatorii folosesc inevitabil recompense și presiuni, Trump ar trebui să considere forța militară o ultimă soluție, utilizabilă doar în circumstanțele limitate permise de Carta Organizației Națiunilor Unite. Aceasta este calea corectă atât din perspectiva dreptului internațional, cât și a realismului militar, acum că armata iraniană, echipată doar cu drone, mine maritime și ambarcațiuni rapide, s-a dovedit capabilă să impună costuri enorme celei mai puternice țări din lume, ca să nu mai vorbim economiei globale.

Se știe că oficialii iranieni sunt negociatori duri, dar Trump dispune de suficiente pârghii fără a recurge la un nou război de agresiune. Între activele înghețate ale Iranului și numeroasele sancțiuni impuse țării, Trump poate adopta o abordare graduală de concesii reciproce, care ar trebui să poată conduce la o soluție acceptabilă.

În ceea ce privește natura acelei soluții, atenția ar trebui să revină acolo de unde a pornit – la împiedicarea Iranului de a obține mijloacele necesare pentru a construi o armă nucleară. Acest lucru necesită renunțarea la cerința inacceptabilă care blochează acordul, și anume ca Iranul să abandoneze capacitatea de a îmbogăți uraniu la niveluri moderate, așa cum tuturor celorlalte guverne le este permis în baza Tratatului de Neproliferare Nucleară.

Mai degrabă, combinarea unei îmbogățiri moderate cu inspecții internaționale intruzive ar trebui să fie suficientă pentru a preveni dezvoltarea secretă a unei bombe. Trump ar putea avea nevoie, de asemenea, să accepte soluții creative pentru neutralizarea stocului iranian de uraniu puternic îmbogățit – o combinație de diluare, monitorizare și export – așa cum a sugerat că ar putea face.

Cel mai important, în ciuda înclinațiilor sale, Trump trebuie, măcar o dată, să pună interesul națiunii (și al lumii) mai presus de propriul interes. Capacitatea lui Trump de a nega faptele și de a denatura realitatea este impresionantă, dar chiar și lui îi va fi greu să prezinte acest dezastru drept o victorie. Iar Teheranul s-ar putea să nu-i ofere o cale de ieșire care să-i salveze imaginea. Trebuie să insistăm să accepte totuși un acord, chiar dacă acesta îl dezvăluie pe Marele Negociator ca pe un Mare Încurcă-Lume.

HINT

Cel mai important, în ciuda înclinațiilor sale, Trump trebuie, măcar o dată, să pună interesul națiunii (și al lumii) mai presus de propriul interes.

AUTOR

Kenneth Roth este editorialist la Guardian, profesor invitat la Școala de Afaceri Publice și Internaționale a Universității Princeton și fost director executiv al Human Rights Watch.