Tranziţia ţărilor “Primăverii arabe” nu poate urma modelul est-european

Financial Times

În urmă cu doi ani şi jumătate, Egiptul, Libia şi Tunisia s-au regăsit într-o situaţie similară ţărilor din Europa de Est după căderea comunismului în urmă cu peste 20 de ani. Dar, diferenţele dintre cele două regiuni sînt de cele mai multe ori mai evidente decît asemănările. Totuşi, într-un aspect fundamental, ele au ceva în comun – o perioadă de tranziţie în care lupta pentru o ordine politică şi constituţională şi pentru progresul economic este lungă şi dificilă.

Într-o conferinţă organizată în capitala Egiptului de British Council şi de Universitatea Americană de la Cairo, participanţii din statele nord-africane au subliniat dezamăgirea tinerilor protestatari care şi-au înlăturat dictatorii în anul 2011. “Pentru cei care şi-au imaginat un viitor promiţător, tolerant şi lipsit de violenţe, perioada de haos post-revoluţionar a adus o mare dezamăgire” este concluzia a două sondaje realizate de organisme occidentale în Egipt, Libia şi Tunisia.

Dezordinea economică şi politică a fost în anii “90 un element caracteristic şi în ţări precum România, Bulgaria şi Albania. Jafurile comise de miliţiile semi-legale libiene reamintesc de haosul din Georgia în perioada post-sovietică, ţară unde anarhia ajunsese la un asemenea nivel, că preşedintele ei de atunci, Eduard Şevardnadze, a spus: “Ce putem să facem? Sîntem un stat neputincios”.

Dar statele foste comuniste au beneficiat de două avantaje care nu se regăsesc în nordul Africii. După ce au stat timp de peste patru decenii sub tutela Uniunii Sovietice, ele au dobîndit o viziune clară asupra viitorului lor geopolitic ca membre ale NATO şi UE, ceea ce le-a adus garanţii de securitate din partea SUA şi promisiunea prosperităţii şi a integrării cu vestul Europei. În plus, ţările est-europene s-au bazat pe un model economic şi politic caracterizat prin democraţie, statul de drept şi economia liberă de piaţă, însoţită de o anumită protecţie socială, la fel ca în vestul Europei şi în America de Nord.

În anul 2011 se credea că Turcia, cu experienţa sa în organizarea de alegeri libere, cu islamul său moderat şi cu economia sa dinamică, putea fi un exemplu de urmat pentru societăţile eliberate din Africa de Nord. Dar decizia premierului Erdogan de a reprima demonstraţiile din ultimele două săptămîni a determinat activiştii prodemocraţie din aceste ţări arabe să pună la îndoială viabilitatea modelului turc.

Relaţia dintre religie şi stat, dintre islamul politic şi ordinea liberală democratică nu poate fi comparată cu cea din Europa de Est. În Polonia au apărut controverse legate de influenţa Bisericii romano-catolice asupra vieţii politice şi sociale, dar mai sensibile au fost şi sînt chestiunile legate de tratamentul minorităţilor naţionale, cum este cazul ungurilor din România, al albanezilor din Macedonia şi al ruşilor din Estonia şi Letonia.

Principala lecţie ce rezultă din experienţa recentă a ţărilor nord-africane este că lupta pentru libertate nu conduce niciodată la o victorie definitivă şi nici la o ordine democratică perfectă. În Ungaria, unde în cei 24 de ani trecuţi de la căderea comunismului niciun guvern nu a fost atît de criticat pentru comportamentul antidemocratic cum este cel condus în prezent de Orbán Viktor.