Tot ce ne rămâne sunteți dumneavoastră…

Nu-i așa că fără a avea timp să ne judecăm faptele a trecut anul acesta peste noi? Și parcă am mai avea ceva de spus și parcă arșița întrebărilor arde ca niciodată. Culorile din grădinile cu magnolii, sădite la începutul anului care s-a scurs, au trecut în ochii pruncilor, s-au lipit de frunțile bătrânilor, pregătindu-se acum să înnopteze. Provizia de optimism, diluată de furiile istoriei pe care o traversăm, este gata să mai respire în gândurile noastre, încă o dată în strălucirea Stelei ce va să vină. Dar credința că ne lipsește ceva pentru a aștepta în liniște Nașterea Domnului, riscă să ne ducă îngrijorările în disperare și voința spre o neașezare fără întoarcere. Am crezut în ultimii ani, mai adânc ca niciodată, că civilizația – și tot ce decurge din aceasta – poate întoarce spatele oricărei nefericiri. Dar rătăcirile pe care România le traversează acum, zbaterile și trufiile până la cer mă fac să cred că ceva în gândurile noastre s-a amputat, că pentru noi supranaturalul nu mai există, că necesitățile zilei s-au transformat într-un demențial război româno-român, un fel de parabolă a urii pe care să o moștenească cei nenăscuți.

You need to be logged in to view the rest of the content. Te rugam . Nu sunteti inca membru ? Inscrieti-va

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut