TOAMNA MUZICALĂ CLUJEANĂ la final. Ultimele două concerte

 Marcată de un parcurs ascendent, s-a încheiat, într-un veritabil triumf, cea de a 49-a ediţie a Festivalului ‘’Toamna Muzicală Clujeană’’, marcă a Filarmonicii de Stat ‘’Transilvania’’, instituţie aniversată în această toamnă, la rîndul său, la împlinirea a 60 de ani de existenţă. Dedicată marilor muzicieni George Enescu şi Bela Bartok, a fost una dintre cele mai reuşite ediţii din istoria manifestării, prefigurînd-o pe cea de anul viitor, a 50-a, cînd vom sărbători vîrsta de aur a celui mai longeviv festival de muzică clasică din România, după Festivalul ‘’Enescu’’. Pînă atunci, însă, să spunem că la ediţia 2015 am avut parte de concerte simfonice şi vocal-simfonice, de serate camerale şi cursuri de măiestrie, conferinţe şi dezbateri, n-au fost uitaţi nici compozitorii clujeni care în acest an au împlinit frumoase vîrste – Ede Terenyi (80), Hans Peter Türk (75), Valentin Timaru (75) – şi care au fost sărbătoriţi în cadrul unui Panoramic componistic contemporan, cum n-au fost uitaţi nici pasionaţii de jazz sau de muzică românească tradiţională. Dirijori, solişti formaţii camerale de top au animat, în perioada 30 septembrie-23 octombrie 2015, scena festivalului.

***

Bartok şi muzica tradiţională românească din Transilvania. De la anonimat la nume – acesta a fost genericul CONCERTULUI DE MUZICĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ, prezentat de Ansamblul vocal-instrumental ‘’Nişte oameni’’ al Academiei de Muzică ‘’Gheorghe Dima’’ din Cluj-Napoca, alături de soliştii: Andra Petraşcu – voce; Ana Török – vioară; Răsvan Dumitru – vioară; Răzvan Ciorbea – clarinet; Horia Haplea – pian; Theodor Constantiniu – instrumente populare. După inspirata introducere în temă a Prof.dr. Ioan Haplea – care vorbea, între altele, despre istoricul culegerii pieselor, pretextul comunicării, al întîlnirilor, al comuniunii şi al înfrăţirii, în cele din urmă, aici înscriindu-se şi întîlnirea interpreţilor cu Prof. dr. Doina Haplea, cu publicul (şi cu cititorii, prin intermediul ziarului, n.n.) –, publicul a asistat la o seară ce a prilejuit o fabuloasă întoarcere în timp, într-un timp cu oameni anonimi care cîntau de bucurie, de dragoste, de joc, de dor, care colindau într-o manieră de-o simplitate şi de-un arhaism ce înfioară şi căreia noi, cei de azi, îi spunem autentică. Pe drumul ce porneşte de la înregistrările de-acum vreo 100 de ani ale lui Bela Bartok, pe cilindri de ceară, autentică a fost, în acest sens, interpretarea Baladei şi jocului de G. Ligeti, ascultătorii putînd apoi urmări traseul variaţional al cîntecelor de la strofă la strofă în fermecătoarele Melodii de colinde româneşti pentru pian de B. Bartok; în 44 Duo-uri pentru două viori, tot de Bartok; în duiosul Cîntec de leagăn şi sprinţarul Joc. La Ilie a lui Matei – de Marţian Negrea; în alte Melodii de colinde româneşti pentru pian de Bartok, alternarea grupului vocal de fete (sau a grupului mixt) cu pianul, în redarea aceleiaşi colinde, oferind tocmai reflectarea întîlnirii arhaicului cu prelucrarea cultă, cu sonorităţile melodice modale, ritmice şi armonice, cu măiestria orchestraţiei. ‘’Colindele şi melodiile de joc culese de Bartok în spaţiul românesc (transilvan) au reprezentat o sursă primordială pentru compoziţiile sale originale, dar şi o moştenire de un interes istoric incontestabil pentru generaţiile ulterioare de etnomuzicologi’’.

Instrumente (caval, dobă, clopote), formule ritmice predominant sincopate, muzici de cea mai pură extracţie românească s-au regăsit în aceste piese provenind din culegerile lui Bartok. Încheierea a aparţinut lucrării lui Sigismund Toduţă, Passacaglia pentru pian – material muzical de o diversitate melodică şi a construcţiei cu totul specială, pornind tot de la o colindă, al cărei text se încheie simetric cu ‘’Doamne Isuse Hristoase,/ Tu eşti viaţa cea curată/ şi lumina adevărată’’– în interpretarea strălucită a pianistului Horia Haplea.

Întîlnirea cu muzica venind de departe, de dincolo de zare, comunicarea, lecţia de etnomuzicologie oferită prin intermediul acestui concert – toate la superlativ.

***

În CONCERUL SIMFONIC DE ÎNCHIDERE A FESTIVALULUI – dirijor Oliver Diaz (Spania), solist Remus Azoiţei (vioară, Marea Britanie) s-a optat pentru un program divers, de rezistenţă, am putea spune, dar foarte interesant şi captivant, totodată. Piesă vioaie şi exuberantă, Capriciul spaniol op. 34 (1887) de Nikolai Rimski-Korsakov a permis dirijorului invitat Oliver Diaz punerea în valoare, chiar de la început, a calităţilor sale, acesta demonstrînd o lectură briliantă şi vivace a partiturii şi o bună conducere a ansamblului, abordare menţinută pînă la final. Remarcabile cadenţele de virtuozitate ale instrumentelor soliste (vioară, flaut, clarinet, harfă), precum şi evidenţierea spiritul spaniol vulcanic şi pasional, care dau culoare lucrării.

A venit rîndul solistului serii să intre în scenă – violonistul român Remus Azoiţei (stabilit în Marea Britanie), promotor neobosit şi interpret al muzicii lui Enescu în lume, el nedezminţindu-se nici de această dată prin interpretarea, în debutul evoluţiei sale, a unei lucrări din repertoriul românesc: celebra Baladă pentru vioară şi orchestră, op. 29 (1880) de Ciprian Porumbescu, piesă în care solistul a pus tehnică, patos, naturaleţe, vibrînd la inflexiunile doinei, baladei şi romanţei româneşti, mulîndu-se pe scriitura romantică, expresivă, de mare lirism.

În Introducere şi Rondo Capriccioso, op. 28 (1863) de Camille Saint-Saëns, solistul şi-a etalat încă o dată sensibilitatea în Andante malinconico, tehnica desăvîrşită în scurta cadenţă ce introduce spectaculosul Rondo (Allegro ma non tropo), pentru a se dezlănţui, literalmente, în succesiunea de cadenţe şi în formidabila Coda. Impetuozitate rar întîlnită, clasă – atuuri ale unui mare interpret.

Cele trei bis-uri ne-au purtat în alte zone stilistice, dar admirabil abordate: G. Enescu – Lăutarul din suita Impresii din copilărie; Capriciul 13 de Paganini; Bach – Coral în sol minor…, solistul probînd, fără drept de apel, că nu degeaba revista londoneză ‘’The Strad’’ l-a numit ‘’un virtuoz incurabil, cu suflet şi tehnică fabuloasă’’.

În încheiere, tot pe linia virtuozităţii imprimate încă de la început – Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski, Dansuri ungare (nr.1,3,5,6,10, Wo01) şi mereu proaspetele Dansuri româneşti pentru orchestră, Sz.56, BB. 68 (Jocul cu bîta, Brîul, Pe loc, Buciumeana, Poarga românească, Mărunţel) – nestemate anonime şlefuite cu ştiinţă şi rafinament de Bartok, care le-a dat strălucire şi circulaţie internaţională.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro