Toaca – lemnul dătător de viață duhovnicească

„A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienței și al jertfei de a putea trăi starea de Apostol” – spune părintele Iosif Moldovan, arhidiacon și paraclisier la Catedrala Mitropolitană din Cluj. „Începătorul sau înaintemergătorul săvârșirii slujbelor”, cel rânduit să bată toaca este „modelat prin jertfa deprinderii ritmului și a bătăii în toacă, precedate de binecuvântarea preotului sau a celui mai mare ce îi rânduiește această ascultare”.

Când și cum a apărut toaca, ce rol are acest instrument în Biserica Ortodoxă, cine are dreptul să bată toaca – sunt doar câteva întrebări la care părintele Iosif a acceptat să răspundă pentru cititorii ziarului Făclia.

– Ce rol are toaca în Biserica Ortodoxă?

– Toaca poate fi privită ca o jertfă de rugăciune adusă lui Dumnezeu, în primul rând este osteneala omului pentru rodirea trupului, iar mai apoi, înălțarea duhului pe culmile prezenței lui Hristos în inimile fiecăruia.

Acest lemn simplu face trecerea de la starea lumii cronologice la veșnicia timpului liturgic care este într-o continuă cunoaștere a dumnezeirii. Toaca are acest minunat rol de a-l chema pe om la convorbirea cu Dumnezeu; printr-un simplu sunet, atât călugării, cât și oamenii de rând înțeleg nevoia ființei plăsmuite de a reintra în dialog cu Cel care a creat-o, adică nevoia rugăciunii. Toaca este cu adevărat rugăciune, deoarece omul care o bate este chemat la o stare de contemplare, la o stare de jertfă, pentru că în mâinile lui stă binecuvântarea vieții liturgice.

– Care sunt originile acestui instrument? De când se folosește toaca în Biserică?

– Într-un text apocrif siriac, numit Peștera Comorilor, datat ca aparținând secolelor V-VI, putem regăsi o relatare despre Noe, care după ce a terminat de construit arca, din porunca lui Dumnezeu a fost nevoit să întocmească o toacă din lemn lungă de trei coți și lată de un cot și jumătate, de asemenea un ciocan din același lemn. El trebuia să bată toaca de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna și informa pe oameni despre venirea potopului, îndemnându-i la pocăință. Legenda este de asemenea folosită de către Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Până în secolul al IV-lea, anunțurile importante cu privire la serviciile religioase erau făcute de diaconi, după cum relatează pelerina creștină Egeria, precum și alte surse patristice. Creștinii, preluând unele din instrumentele iudeilor, și-au întrebuințat de asemenea o trâmbiță mică, numită „tuba”, folosirea ei pentru chemarea la rugăciune fiind consemnată și în Actele martirice din Africa Proconsulară din vremea împăratului Dioclețian. Această tubă, având un sunet strident, este înlocuită cu folosirea unor ciocane de lemn cu care loveau ușile creștinilor la ora când urma săvârșirea slujbelor. De la bătaia în ușă s-a ajuns în chip firesc la bătaia într-un lemn realizat special pentru chemarea la rugăciune, după cum regăsim scris și în Viața Sfântului Pahomie cel Mare.

Toaca este folosită de creștini încă din secolul al IV-lea, de asemenea Sfântul Sofronie al Ierusalimului, în anul 638, amintește de două tipuri de toacă, cea de lemn și cea de fier, supranumind acest instrument „trâmbiță a îngerilor”. În documentele celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea se amintește prezența „Sfintelor Lemne Sunătoare”. De atunci și până în prezent, creștinii sunt chemați la părtășia cu Dumnezeu prin simplul și melodiosul sunet al unui lemn.

– Este mai veche toaca decât clopotele?

– În ceea ce privește folosirea ei în Biserică, da, toaca este mai veche decât clopotele. Deși, dacă ne întoarcem puțin în istorie, putem observa că prezența clopotelor și activitatea lor este datată încă din secolul VIII î.Hr. în Armenia și Egipt, iar în China în jurul anului 3600 î. Hr. Clopotele erau folosite pentru a semnala diferite momente ale vieții civile și religioase, de exemplu deschiderea piețelor, bătăi în arenă sau unele sărbători păgâne. În ceea ce privește viața Bisericii, le putem regăsi în secolul al VI-lea d.Hr., folosite de către călugării irlandezi, iar mai apoi în Italia (Campania), unde sunt întrebuințate pentru prima dată de către Paulin de Nola.

În secolul al IX-lea, clopotele se răspândesc și în Orient, și le putem regăsi chiar lângă Biserica Sfînta Sofia din Constantinopol, deoarece dogele Veneției, Ursus, trimite în dar Împăratului Mihail al III-lea douăsprezece clopote, care sunt așezate într-o clopotniță. Din răstimpuri și până acum, ne îndulcim auzul și ne bucurăm deopotrivă la sunetul duios și înălțător al clopotelor acompaniate de toacă, deoarece știm că suntem așteptați de Împăratul Hristos, la Cina Lui, într-un timp nelimitat și necuprins.

– Câte feluri de toacă există?

– Există trei feluri de toacă:

Toaca mare de lemn, făcută din lemn de paltin, fag sau cireș, adică un lemn de esență tare, să fie durabil și cu o rezonanță plăcută. Cele două ciocane cu care se bate toaca sunt dintr-o esență de lemn și mai tare, cum ar fi carpen, corn, salcâm sau stejar. Ea este fixă, atârnată de cele două capete cu frînghie sau lanțuri, având dimensiuni mari, lungimea ajungând până la 4 metri, lățimea până la 0,5 metri, iar grosimea până la 25 cm. De obicei este fixată în clopotniță, dar o putem regăsi și la streașina bisericii, sau undeva lângă biserică.

Toaca mică este confecționată din același lemn ca și toaca mare, având un singur ciocan. Desigur, are dimensiuni mai mici, poate ajunge până la 3 metri lungime, 0,3 metri lățime, iar grosimea este variabilă. Ea are o scobitură la mijloc pentru a putea fi ținută în mână și purtată unde este nevoie.

Toaca de fier sau „tochița”, numită astfel pentru că are dimensiuni mult mai mici decît celelalte două, este făcută din fier sau alte metale (bronz, aluminiu), iar forma ei variază de la o simplă bandă încovoiată la motive elaborate, fiind adesea decorată cu inscripții. Tochița este de asemenea fixă, putând fi așezată în clopotniță sau la intrarea în biserică și chiar lângă trapeză, având și rolul de a anunța pregătirea pentru masă a călugărilor.

– Când anume, sau mai bine zis în ce momente se folosește toaca în Biserica Ortodoxă?

– Inițial, toaca se bătea diferit în mănăstiri, față de bisericile din lume. La mănăstire, toaca se bătea pe tot parcursul anului, pe când în bisericile din lume, sunetul de toacă se auzea numai înaintea Paștelui, din Joia Mare și până la Înviere, când nu se mai trăgeau clopotele. Astăzi, și la bisericile din lume toaca răsună tot anul, împreună cu clopotele. Toaca nu înlocuiește clopotul, prin urmare ele pot fi folosite în același timp. Toaca se bate de obicei la începutul slujbelor bisericești sau în momente mai însemnate ale slujbelor. Se bate singură sau împreună cu clopotele, le precedă, se bate alternativ sau simultan, după caz.

– Când se folosește toaca fixă?

– Toaca mare se bate la începutul Vecerniei, Utreniei și Sfintei Liturghii, iar dacă Sfânta Liturghie este urmată imediat după Utrenie, se bate și la Doxologia Utreniei. În zilele de sărbătoare, toaca mare mai este folosită și la începutul Ceasurilor III și VI. Simbolic, amintind de piroanele Mântuitorului, se bate între Joia Mare și Sâmbăta Mare, iar în mod special în noaptea de Înviere, în timpul procesiunii; de asemenea, și în Săptămâna Luminată, împreună cu clopotele.

– Când se folosește toaca mobilă?

– După cum spune Tipicul cel Mare al Sfântului Sava: „merge paracliserul, adică aprinzătorul de candele, la cel mai mare și face acestuia metanie; apoi, luând binecuvântare, iese și toacă în toaca cea mică”.

Această toacă, asemenea celei fixe, se bate înconjurând biserica, în sens contrar acelor de ceasornic. Se bate mai întâi înaintea bisericii, apoi pe latura sudică, apoi în cea de răsărit, apoi în cea de miazănoapte și din nou în fața bisericii, oprind pe fiecare latură și făcând câte trei închinăciuni. Ea se folosește la începutul Ceasului al IX-lea, Miezonopticii, Vecerniei, Utreniei și al Sfintei Liturghii. La fel ca toaca mare, la Doxologia Utreniei urmată de Sfânta Liturghie, iar în zilele de sărbătoare se bate și la Pavecerniță, precum și la Ceasurile III și VI. Și nu în cele din urmă, la procesiunea Învierii.

– Dar toaca de fier?

– Tochița de fier se bate pentru a semnala unele momente mai importante ale slujbei. La mănăstiri, se mai bate toaca (tochița de fier) și pentru a chema obștea la masă. Ea se folosește la Pavecerniță, la începutul rugăciunii „Nepătată, neîntinată…”, închinată Maicii Domnului; se bate de trei ori în tochița de fier, câte o dată la fiecare din primele stihuri ale rugăciunii. La Utrenie, se mai bate în tochița de fier la Cântarea a 6-a și a 9-a a Canonului Utreniei, la „Ceea ce ești mai cinstită…”. La Sfânta Liturghie, se mai bate uneori tochița de fier după ieșirea cu Sfânta Evanghelie, la „Înțelepciune, drepți!” și în timpul citirii Sfintei Evanghelii, precum și la cântarea Axionului.

– Cine are dreptul să bată toaca?

– A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienței și al jertfei de a putea trăi starea de Apostol. Putem să-l numim pe cel care bate toaca apostol, deoarece el este începătorul sau înaintemergătorul săvârșirii slujbelor. Cel rânduit să bată toaca este deci modelat prin jertfa deprinderii ritmului și a bătăii în toacă, precedate de binecuvântarea preotului sau a celui mai mare ce îi rânduiește această ascultare.

– Există diferite bătăi de toacă, în funcție de momentul în care se folosește acest instrument, sau toaca se bate… în funcție de inspirația de moment a călugărului?

– Diferența dintre bătăi o face toaca, deoarece toaca fixă poate reda un ritm mult mai dinamic decât cea mobilă sau cea de fier. Însă în ceea ce privește arta sunetului și a liniei melodice, bătaia în toacă se face in mod ritmic și cu multe întorsături muzicale, după măiestria celui ce o bate.

Ca să poți dezvolta o melodie frumoasă prin lovirea unui lemn trebuie să ai puțină cultură muzicală, pentru a nu produce monotonie în sunet și a putea permanent „inventa” o melodie nouă sau cel puțin un adaos. Dacă lemnul este de calitate, atunci te inspiră sunetele din diferitele părți ale acestuia. Eu m-am bazat în această activitate pe inspirația de moment, care reiese din starea interioară, și am observat că în orice lucru pe care îl face omul, cea mai influentă etapă este trăirea duhovnicească.

– Ce trebuie sa transmită toaca, în Biserica Ortodoxă?

– În Biserica Ortodoxă toaca nu transmite altceva decât bucuria comuniunii creștinilor și regăsirea lor în rugăciunea tainică. Dacă sunetul tocii sau al clopotelor nu emană bucuria regăsirii noastre în atmosfera duhovnicească, atunci nu instrumentul este vinovat, ci omul care, prin egoismul său, uită că toți una suntem în Hristos Iisus, care ne-a răscumpărat pe noi din moarte.

– Dvs unde ați învățat să bateți toaca?

– Student fiind, am mers des pe la mănăstiri și pot spune că m-a fascinat acest sunet al lemnului. Însă un prieten care era cântăreț la o biserică m-a învățat cum trebuie să bat toaca dându-mi șansa de a exersa la fiecare început de slujbă. Tot el a reușit să mă învețe și muzica bizantină, care este de fapt muzica Bisericii și nu poate fi despărțită de întregul complex artistic. Mai apoi am ajuns călugăr și am exersat bătăile tocii învățând de la diferite persoane această taină a lemnului. Dar ca să pot pătrunde dimensiunea acestui „instrument”, am înțeles că toaca mai întâi a fost un întreg, un lemn rodnic dătător de hrană, care acum mort fiind și ciuntit de om, ajunge să fie făuritor al vieții pline de rugăciune; este dătător de viață duhovnicească, deoarece menține comuniunea oamenilor și îi îndeamnă să fie una în Hristos.

– Se poate exprima în cuvinte plăcerea sau bucuria de a bate toaca?

– Este mai mult o bucurie decât o plăcere, este legătura rugăciunii cu firea omului, o „adiere de vânt subțire” a lui Hristos care se sălășluiește în inima celui care Îl caută cu sinceritate. De multe ori cuvintele nu spun nimic, dar sunetul te poate înălța pe culmi liniștite, mai cu seamă dacă acea muzică este una răsărită din dragostea pentru Dumnezeu. Putem observa cum o simplă lovire a unui lemn te cutremură de multe ori și îți dă nădejdea că nu ești singur, ci ești chemat la părtășia cu semenii și cu Cel ce ne-a dăruit viață, dar nu numai, ci Viață Veșnică.

– Ce are în minte, la ce se gândește sau la ce trebuie să se gândească un călugăr atunci când bate toaca?

– Atât călugărul, cât și mireanul care bate toaca trebuie să știe că săvârșesc o lucrare pentru Dumnezeu. Dacă acea persoană nu poate să se roage, măcar să aibă un gând bun, pentru el și pentru întreaga omenire din care face parte. Sfântul Sava și Sfântul Pahomie cel Mare îi îndeamnă pe cei care bat toaca să rostească Psalmul 50 sau rugăciunea inimii, dar cine nu poate acestea, măcar să aibă inima împăcată, știind că „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. E bine ca în toată lucrarea noastră în această lume să punem ca temelie rugăciunea, care ne liniștește sufletul și trupul cu darul lui Hristos. Amin.

M. TRIPON

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut