Titu Popescu: Omul ambiental

Motto: ”Am constatat că, în Spania, palmierul nu creşte niciodată singur. Întotdeauna îi vezi doi, alăturaţi, în pereche; dacă se usucă unul, se va usca şi celălalt.” T. P.

Nu sînt de partea acelor critici ”harnici” care încearcă, în cronicile lor, să arunce în braţele cititorului iluzia că după acea lectură nu mai este nevoie să citească biata sau superba carte, dar recunosc că ei n-ar exista dacă n-ar fi ceruţi şi aplaudaţi la scenă deschisă.

Am în faţă Omul ambiental al lui Titu Popescu, tipăritură apărută la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, în 2016, în colecţia Sociologie, coordonată de profesorul şi sociologul excepţional Traian Vedinaş şi susţinută financiar de Fundaţia ”Carpatica”, al cărei preşedinte generos este arhitectul Ionel Vitoc.

Ar mai fi de spus că aproape toate ”articolele” au trecut prin paginile revistei ”Oraşul”, din Cluj-Napoca, în ”trecutul apropiat şi previzibil”, stîrnind un interes special prin noutatea propunerilor şi prin atracţia lor literară, şi că în spaţiul copertei a IV-a se răsfaţă o impresionantă informaţie bibliografică, precum o depoziţie de martor despre sociolog, estetician şi prozator. Este infirmată, astfel, orice îndoială că ne-am afla în ambianţa unui cercetător oarecare. De la Mihail Dragomirescu estetician (Ed. Minerva, Bucureşti, 1973) pînă la Întîmplări sentimentale – proze de călătorie (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014), el arborează flamura unui călător temerar, aventuros uneori, prin teritoriile şi printre capcanele textului şi de abia apoi atinge, precaut, solul sigur al realităţii.

Forţa care-l pune în mişcare în împlinirea Călătoriilor (cel mai amplu şi mai atractiv capitol), din Australia, în Italia, Portugalia, Franţa, Creta, Ungaria sau Austria, este însoţită de descrieri ale unui veritabil prozator. Lîngă el se aşază confortabil criticul de artă profesionist, care nu-şi iartă nici o informaţie greşită şi nu aruncă în luptă nici o aserţiune dintr-o singură sursă. Exclamaţie şi uimire sînt, pînă la urmă, aceste Călătorii, chemare şi îndemn de a-ţi oferi singur lumea.

Iată-l în Australia! „Fiecare dimineaţă trezeşte natura ca pe o promisiune de libertate. Există o intimă întrepătrundere între aşezarea omenească şi natură, într-o simbioză întinsă pe mari distanţe înfrăţite.” Sau în Spania. ”În Andaluzia, soarele şi marea au topit mîndria tradiţională în arta întoarcerii către sine.”

Titu Popescu este, şi în această carte, un autor implicat, un observator infatigabil, căruia îi pasă de istorie, de prezent şi de ce va fi.

Simplificînd şi complicînd, totodată, lucrurile, putem spune că îşi iubeşte semenii. Această iubire vine dinspre afară spre înăuntru, dinspre continent spre ţară, pînă la alveolele româneşti rămase intacte în memorie: Clujul, Sibiul, apoi teritoriile domnilor Cioran, Blaga, Noica, Eliade, Goga sau Paler. Titlurile multor capitole pot fi citite ca nişte interogaţii, deschizîndu-se unor sensuri noi, acaparante şi greu previzibile: Minoritar-majoritar, Politeţea ambientală, Catharzis-ul azi, ”Ticurile” omului ambiental, Satul literar şi folclorismul, Ambientul-natural sau artificial?

Autorul ştie să avertizeze ”politicos”, nu atacă, nu loveşte sub centură, dar are francheţea căutătorului de adevăr, el este greu de înşelat şi nu vrea să înşele, scrie dezinhibat despre zone sensibile, de care mulţi se feresc. Despre Laszlo Tokes, de pildă, afirmă, în articolul „Minoritar-majoritar”: ”A ajuns, prin declaraţiile pe care le-a făcut, să întruchipeze şovinismul şi iredentismul unguresc în România, astfel încît… să ceară la Bruxelles, unde l-a trimis ţara ca euro-deputat, obrăznicia de protectorat al Transilvaniei”.

Cartea lui Titu Popescu este egal de incitantă în toate secvenţele ei şi îşi alege singură cititorul, fixîndu-l cu agere priviri şi cu profetice cugetări. Nimic nu este pleonastic în ea. Locuirea (mai ales despre feţele ei este vorba) transformă un spaţiu, un loc, le dă nume, substanţă, DESTIN. Structura ei miscelanee nu este una întîmplătoare, o permanentă şi irepresibilă dorinţă de ridicare pe treptele umanului a celor de lîngă noi se insinuează în ea pas cu pas.

”Omului, din instinct, i se arată a fi frumos!” ne ademeneşte T. P.

Cînd am terminat de citit Omul ambiental, mă aflam la o extremitate vestică a Europei, la Cabo da Roca, în Portugalia, ochi în ochi cu Oceanul. A fost ca o întoarcere acasă şi mi-am promis că rîndurile ce le voi scrie despre ea să fie mulţumirea mea de călător mărunt pentru cel care are puterea de-a se lăsa pradă vocaţiei sale, de a descrie şi a se extazia, luîndu-şi Hamangia cu el, oriunde se duce.

Marcel MUREŞEANU